miercuri, 1 februarie 2012

Cărți noi! Paul Vinicius- Liniștea de dinaintea liniștii - Ed. Tracus Arte * * *


           Volumul recent al lui Paul Vinicius Liniștea de dinaintea liniștii (Editura Tracus Arte) cuprinde destule poeme excelente, erotice unele, cu o mare forță expresivă: tu ești o bucurie a respirației./ miroși ca o pădure/ nedusă încă la biserică./ un întreg trib de zuluși se ridică din tine/ îndată ce îți desfac picioarele. tu râzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu țipi la tavan/ parcă ai țipa la cer/ în timpul unui atac aerian./tu scâncești/ îți arăți rădăcinile frumoase/ care nici pe departe nu seamănă a pământ/ după cum nici eu nu mai semăn a muritor.//dumnezeu să mă aibă în pază. (coup de foudre).  Numeroase texte alternează fragmentele neutre, prozaice, așezate voit în banalitate cu metafore căutate și elegante, poetul obținînd un frumos efect de contrast. Sînt și unele fragmente în care adoptarea unui ton neutru, a unor imagini voit șterse, mai ales la finaluri, coboară tensiunea textelor: dimineață-/ și o cicatrice proaspătă/ care îmi retează somnul./ carnea ta/ din ce în ce mai invizibilă/ sîngele meu din ce în ce mai greu. Strofele finale nu mai adaugă nimic, dimpotrivă: și/încă o zi/în care/ am să presar//sare. (negru umed).

            Poetul caută să se elibereze de calofilie și tandrețe ca de niște semne de slăbiciune înlocindu-le explicit, ostentativ chiar, cu notația seacă și cu o comunicare în fraze fade. De multe ori versurile se desprind în enunțuri aforistice autonome care nu conlucrează cu restul poemului: cruntă mai e băutura/ dar nici eu nu-s mai blând. Față de acest început, defășurarea ulterioară a textului semne de pămînt nu mai atinge aceeași tensiune, rămîne un simplu monolog despre trecerea vieții și apropierea morții: pămîntul –/ următoarea stație. Întregul volum manifestă această carență a unora dintre părțile lui: sedus de fragmentele puternice, poetul neglijează umplerea cu materie a spațiului rămas și mizează pe vidul care, în percepția lui, semnifică. Dar care, cîteodată nu izbutește să o facă. Un text ca orașul de dincolo de deal se dorește intens în lapidaritatea lui, dar rămîne o simplă glumă: cimitir – pe dreapta/ cimitir – pe stînga// punct. Destule fragmente comunică mai puțin decît crede autorul, investindu-le cu o forță oraculară doar pretinsă. De asemeni, excesele de limbaj cad rău și nu sînt probe de nonșalanță virilă, cum pare să își închipuie autorul. Un poem echilibrat, o meditație pe aceeași temă a îmbătrînirii, se numește cu inutilă vulgaritate: nu mai înțeleg nimic: pula mea nu s-a săturat de viață și se termină, la fel de inadecvat cu o autoinjurie: futu-mă-n cur/ de prostu’ patriei. Alt text începe foarte frumos, cu sintagme surprinzătoare: dar mâinile alea care ți-au făcut pielea să scâncească/ și cuvintele rugoase care ți se cuibăreau în puful urechii/ lăsînd mereu o lună plină/ pe cer și continuă la fel. Apoi se încheie perfect înainte de ultimul vers-strofă care conține (doar) tot o caraghioasă și absurdă înjurătură (prezevativu mă-sii de viață) după ce, de facto, totul se terminase cu bine, deasupra.

            Astfel, de multe ori, poetul își subminează poemul cu cîte-un titlu sau un final potrivite ca nuca în perete așa cum își strică unele dintre ciclurile numeroase  (opt cu totul) care compun volumul cu cîte un fragment anodin. Paul Vinicius care, ca personaj liric, se arată potrivnic sieși, inclusiv înjurîndu-se „la oglindă”, invers decît fata lui Coșbuc, este și în poezie propriu-i inamic. Destul de uimitor pentru marea sa experiență literară. El are grijă să ciobească printr-o nervoasă și necontrolată lovitură de daltă sculptura care îi izbutise.

                                                                                    

3 comentarii:

  1. Din nou ma intreb:ce traire lirica poate trezi in cititor un limbaj,pe alocuri,de maidan? O parere;a mea.....Va multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Problema nu e lexicul în sine, ci adecvarea lui la context. Adică nu merge să termini un poem grav, meditativ, o elegie cu o înjurătură copilărească în fond. În poemul citat la început „coup de foudre” este descris destul de explicit un act sexual într-un mod poetic, inedit, imprevizibil. Nu-i nevoie să numească explicit organele genitale și bine face, pentru că să le numești cînd e vorba tocmai de asta e tautologic.

    RăspundețiȘtergere
  3. Limbajul e, în fond, un mijloc, priviți și înspre scopul de dincolo de mijloc...

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog