Cărți noi! Nicolae Prelipceanu - la pierderea speranței, Casa de pariuri literare * * * *

            Pe Nicolae Prelipceanu (Prelipceanu V. Neculai, cum însuși se recomandă într-o declarație care e ultimul text al cărții sale) cred că puțini îl iubesc. Pisica lui în mod sigur, alte pisici, în chip instinctiv, și or mai fi cîțiva. Dar mulți îl respectă, printre care și eu, pentru că are curajul să spună și adevăruri neplăcute, pe care oamenii le trec de regulă sub tăcere, nu nepărat în chip blamabil, ci ca să nu-i supere pe alții.

            Cel mai mare curaj nu e să ataci la baionetă ca la Smârdan sau Mărășești ci să spui altora adevărul, mai ales cînd e vorba despre tine însuți. Și cu atît mai mult să îți spui ție însuți adevărul despre tine însuți. Așa cum face Nicolae Prelipceanu în volumul său la pierderea speranței (Editura Casa de pariuri literare). Se spune că o medalie pentru curaj a fost atribuită nu unui pilot de război, ci unui intelectual care, într-un cerc de alți  intelectuali în care se vorbea despre Faulkner, a recunoscut că nu citise nimic de acest autor.

            Cunoscut în lumea literară drept un „cusurgiu” „imposibil de mulțumit”, Nicolae Prelipceanu este, și în poezie, un perfecționist și un mizantrop. Meseria mea-i tristețea,/ nici majuscule nu mai am/ din cauza asta, scrie el iar cînd nu se plînge, o face de lehamite. Personajul lui favorit și poetul preferat este Ion de la Gară, un homeless apolinic și apolitic dintr-un memorabil poem omonim. Un poet care totuși, prin vocea lui Nicolae Prelipceanu, a ajuns unde puțini poeți au ajuns: în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scritorilor, pe scena Ateneului Român și chiar la Muntele Olimp, unde a locuit însă într-o cameră de hotel la care baia nu avea ușă.

            E greu să trăiești observînd că natura însăși e ostilă omului, că rîul și ramul sînt dușmani tuturor, pentru a nu mai vorbi de oameni care sînt ostili omului, și de societatea ce dăunează grav sănătății. Și mai ales să admiți, încă din start, că nu există speranță. La Nicolae Prelipceanu serile sînt ploioase și reci, diminețile urîte (pentru că trebuie să vadă în oglindă, cînd se rade, chipul unui străin îmbătrînit), amiezele, chiar de vară, sînt putrede ca fînul uitat pe cîmp, iar nopțile sînt ale Sfîntului Bartolomeu, doldora de masacre, sau decembriste-bacoviene. Pînă și mașina care aducea de la Pitești volumele intitulate „la pierderea speranței” s-a înzăpezit pe autostrada A1, după ce anterior mașina tipografică se blocase cînd să le imprime iar editorul avusese o criză de depresie.

            Totul e ca-n bancul cu iadul în care se dădeau, aparent, petreceri, dar în pahare era coniac Milcov, femeile purtau centuri de castitate și muzica era de Marius Țeicu. (N.P. este el însuși un mare zicător de bancuri, mult cu umor negru precum ăla cu prenumele lui Alzheimer).

            La ce bun să mai pui majuscule și semne de punctuație cînd este absolut evident că soarele se va răci și se va transforma într-o pitică roșie? Că au dispărut uriașii dinozauri, d-apoi noi niște bieți oameni? Ceea ce uimește la Nicolae Prelipceanu este că poezia nu costituie pentru el o alinare, nici un exorcism, nici măcar o încercare disperată de a lăsa urme pe un spațiu-timp oricum fluide. Ea este afirmarea, artistică dar scrisă în răspărul artei, că nu există scăpare și nici iluzii. Nici măcar iluzia de a-ți face iluzii pentru că un vînt personal, al fiecăruia, ne va mătura de pe lume în timp ce în jurul altora va fi calm atmosferic.

            Culmea este că toată acumularea de mizantropie din volumul cu titlul ca o proreclă dată unei cîrciumi de pierzanie (Ioan Flora descoperise una care era poreclită „La Primejdia”) dă în optimism. La Nicolae Prelipceanu, zădărnicia lumii nu invită la non-acțiune ci, asemeni lui Hamlet, se preface în afirmarea lui „a fi” care nu e „nebunie și tristă și goală”. Căci pînă la „revoluția proletară a oaselor” mai avem multe de făcut. Poetul se usucă la focul speranței mele pierdute și, mumificat de acest foc, deloc sacru, viețuiește activ, responsabil, sceptic dar vivace printre cei care i-au luat pînă și statuile de la universitate și curînd îi vor demola și Foișorul de Foc ca să nu mai știe să vină acasă.

            Poezia lui Nicolae Prelipceanu poate crea „idei” și chiar fandacsii. Cum am primit volumul, l-am și citit pe tot, cum l-am citit am simțit nevoia de a scrie despre el. În aceeași zi de 8 februarie 2012, altfel geroasă și pesimistă!

            O artă a curajului și a negării, a îndrăznelii de a elimina iluziile dulci și confortabile, minciunile consolatoare, aceasta este poezia lui Nicolae Prelipceanu și puterea ei stă temeritatea anulării nădejdii, după deviza dantescă. Voit lipsită de „stil”, în sensul zorzoanelor metaforice, această puternică și vitală mărturie ne umple, paradoxal, de speranță.