Chiar așa? Schimbare de paradigmă în poezia românească?

           Am primit deunăzi volumul Copci, debutul lui Matei Hutopila (nume straniu, fără Ă final, trimițînd la substantivul „utopie”). Punînd cap la cap detaliile și indiciile, ca într-o investigație de roman polițist, încep să cred că în poezia românească miroase a schimbare de paradigmă și că adierea vine și dinspre Prut, dar și dinspre „părțile ungurești” vorba lui Mircea cel Bătrîn.

            Sigur, Hutopila arată filiații clare: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop - foarte marcate, poetul Ieudului a făcut parte chiar din juriul care i-a ales manuscrisul pentru debut - Cărtărescu (poemul Isabello! e cărtărescian 100%) și, mai în amonte, Nichita Stănescu. Totuși originalitatea lui este puternică, probabil se va mai întări ulterior, omul are doar 25 de ani, și, cum ziceam, dă seama că se schimbă ceva, și se schimbă „destul de radical”, scuzați forțarea, în poezia noastră: douămiismul apune și e schimbat pe altceva.

            Mă întemeiez pe Hutopila (poeme extraordinare, unele, precum cel intitulat CFR), pe Andrei Dosa (mai „lucrat” acesta), pe Radu Ianovi, pe Crista Bilciu (remarcabilă teatralitate a textului, amintind cumva de Saviana Stănescu, dar în altă zonă tematică), pe Laurențiu Belizan (ceva mai calofil), toți debutanți. Să ne uităm și la mai experimentatele Diana Iepure și Eliza Macadan care ies din „tiparul” deja cam obosit al lui „ce se scrie acum”, la Ciprian Măceșaru din ultimul volum. Strict (dar strict!) sub aspectul noutății, pentru că valoric am îndoieli serioase și consider că nu au fost convingătoare pînă acum, pot să le alătur și pe Medeea Iancu și pe Iulia Militaru.

            Nu aș putea contura un „portret robot al poetului douămiizecist”, dar simt foarte clar că se schimbă ceva. Dacă știți cum și ce, spuneți!


              Așa cum unghiul de abordare (nu neapărat și cel de vedere) a realității al lui Arghezi sau Ion Barbu era inaccesibil lui Macedonski sau Goga, așa cel al unui șaizecist sau chiar optzecist „canonic” este altul decît al unui poet ca Hutopila. Nu-i vorbă că n-ar „înțelege” poezia lui, dar nu ar avea motivația interioară să o scrie. Așa cum, desigur, un compozitor din secolul XIX ar fi putut descifra o partitură din secolul XXI, dar nu ar fi dorit să o compună el.

            Eu sînt în orice caz cu ochii pe fenomen și pe reprezentanții lui dintre care Hutopila pare destinat unei mari glorii. Totul e însă abia la început, multe se pot petrece. Pentru că, vorba lui Hutopila: „nimic nu e egal cu nimic”.