miercuri, 8 februarie 2012

Semn de carte. Trei „suluri de linoleum”: Macadan, Ianovi, Dόsa

Fiecare poet are individualitatea sa și nici măcar un grup liric constituit nu poate fi luat „cu totul”. Mi-am propus însă doar o fugară consemnare a trei volume, care merită desigur analizate pe larg într-un spațiu mult mai amplu, pentru că am fost impresionat de un aer comun al lor, deși autorii nu vin dintr-un spațiu formator comun (cenaclu, workshop etc.) și, aproape sigur, nici nu se cunosc. Putem vorbi de un „climat al epocii”, de un curent nenumit care traversează conștiința și opera lor, de capilare care comunică freatic. În care, știm de la fizică, spre deosebire de vasele comunicate, lichidul se ridică la niveluri diferite. Oricum, o uimitoare „unitate de vederi” dar și de acțune poetică. E interesant, dacă nu cumva simptomatic, și faptul că volumele au apărut la Tracus Arte (două) iar a treia autoare a publicat și ea un volum anterior „La nord de cuvânt” la aceeași editură.

Eliza Macadan (n. 1967) scrie poeme mult mai inspirate decît titlul acestui din urmă volum: transcripturi din conștient (Ed. Eikon). Minimalistă, negînd discursivitatea, autoreflexivă, despodobită, poezia Elizei Macadan are un accent autobiografic de neocolit deși pus cu discreție. Poeta se citează inegal/în vremurile bune și nu-și intitulează textele. O poezie alb-negru, ca și coperta volumului, nici măcar parțial-color ca televiziunea ante-decembristă, decisă, în tușe pregnante. Eliza Macadan crede într-o artă a gravității și a refuzului cotingentului, privit cu ironie amară. Disconfortul interior, pe care-l descrie fără menajamente, nu e comparabil cu cel al deșertăciunii din jur.

Radu Ianovi (n. 1984) din al doilea volum al său, dans cu spatele în întuneric, Ed. Tracus Arte, practic debutul real, seamănă cu Eliza Macadan ca și cum ar fi frați, fiind însă mai tînăr, mai puțin experimentat. Unele dintre textele sale par scrise sub aceeași transă: o să pun un scaun -/ fiecare fiind conștient/ de propriile sale dureri/ va încerca să-l dea/ la o parte pe celălalt. Alte poeme sînt extinse ca număr de semene, dar în substanța lor rîmăn la o înșiruire de unități semnificative de tipul celei citate mai sus. Întunericul, căruia poetul îi întoarce spatele, este lumea văzută ca „iad tandru”, cum scria Raluca Dună despre autor. O lume de refuzat, a lipsei de rigoare, schimonosită de un rîs inutil.

La fel de ostil lumii, păstrînd drept canal de comunicare doar internetul: Google este tatăl meu (zice poetul, „iar mumă wikipedia”, aș adăuga eu eminescian) este recentul laureat al „premiului mic” Eminescu de la Botoșani, Andrei Dόsa (n. 1985). Mai elaborat la discurs și mai strălucitor în efecte decît cei doi colegi de simțire ai săi, el apare cu versuri mai accentuat autobiografice, sau construind o biografie imaginară, într-o familie D. , care e o „familie Popescu” a dezabuzării douămiiste. Andrei Dόsa, în debutul lui, Când va veni ceea ce este desăvârșit (Ed. Tracus Arte) nu ocolește sintagmele de impact sigur: moartea folosește gillette. Nu exagera prea mult Alex Goldiș scriind că n-avem în poezia mai recentă un volum mai reușit în sfera „tranzitivului”, a „banalului” sau a „autobiograficului”. În chiar primul text, Dόsa se învelește într-un sul de linoleum, trivialul material apărîndu-l de agresiunea mediului (social). Astfel el se rostogolește ca un cilindru compactor/ din bucătărie în bucătărie/ pînă la capătul lumii.

Această frază este emblematică pentru toți cei trei poeți amintiți ce necesită, repet, fiecare, o exegeză mai extinsă decît această semnalare a uimitoarei lor afinități.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog