Sinaia 2012. Tren de plăcere... Servicii de groază

Am revenit acum cîteva ore de la Sinaia… Ca în „Tren de plăcere” al lui I. L. Caragiale, deși numai plăcere nu a fost: înghesuială, aer condiționat - nu, geamuri deschise - nu…

Sinaia trăiește încă prin farmecul unei epoci apuse manifestă în clădiri, cu Peleșul în frunte, parcuri, zone de promenadă, munții inamovibili. Printre ei se află multe motive contemporane de enervare.

Deși în Siania găsești cam tot ce vrei de la ceai cald la bere rece și de la gogoși dulci la mîncare picantă, de la tradiționalii mititei la cosmpolitele pizza și sharorma, lipsește bună-voia celor care le oferă, picul de grație și fărîma de zîmbet ca să te simți la largul tău. Servicile turistice, care furnizează de fapt locuri de muncă și prosperitate stațiunii, atîta cîtă este, nu sînt însoțite de o minimă deferență față de turiștii din banii cărora orașul subzistă și nu cade complet (căci pe alocuri se năruie) în paragină.

Ce i-ar costa pe sinaioți, care trăiesc 80% din banii noștri, să arate o oarecare bunăvoință față de cei ce, desigur, tot le dau banii pentru a se simți cît de cît bine? Dar ei se manifestă, cel mai adesea, într-un chip care le trădează resentimentul față de aceia din fondurile cărora trăiesc. Blestem național, boală națională incurabilă, sindrom genetic irecuperabil al românului de la munte, deal, șes? Cine ar putea s-o spună?

Am trăit clipe frumoase la Sinaia dar și momente penibile în care am simțit că sînt detestat și am simțit, din păcate, nevoia să urăsc la rîndul meu. Poate că s-ar putea și altfel… Cu surîs și bunăvoință.