Vineri 22 noiembrie, la Tîrgul Gaudeamus, am prezentat, alături de Alex Ștefănescu și Ioan Groșan noul volum de proze al lui Ioan Matei. Am alcătuit și o prefață la acest volum. Ce-am spus în emoția lansării, cu o participare foarte numeroasă, ca-n vremurile bune ale tîrgurilor, nu mai pot regăsi precis în memorie. Reproduc așadar ce am scris despre volum.
În lumea noatră literară, mai puțin
pestriță decît ne place să credem, Ioan Matei este un autor ieșit din comun.
Modest și scrupulos, tăcut și exigent peste poate cu sine însuși, dar extrem de
generos cu confrații, prozele abia îi pot fi smulse, cînd și cînd, pentru a fi
publicate. Ai zice că e un bijutier care oftează după fiecare inel pe care-l
fabrică și e nevoit să-l înstrăineze sau chiar personajul lui Márquez care
finisa cu trudă pești din aur pe care, apoi, îi topea spre a lua munca de la
început.
Ce-i
drept, cînd tipărește un volum, cum se întîmplă acum, acesta e cumpănit în
părțile lui și în întreg, încît cu mare greutate i s-ar putea găsi vreun cusur.
O
altă trăsătură atipică a prozatorului nostru este că el lucrează aproape
exclusiv cu atmosfera, deși nu refuză poanta, absolut necesară unei proze
scurte. Presupun că șlefuirea îndelungată a textelor duce la acest amestec
optim de atmosferă și umor conținut, neostentativ. Desigur, Drepturi de autor, povestirea cea mai
lungă și mai suculentă, cu potențial dramatic cert și transformată ca atare și
în scenariu, are un haz mai mare și mai perceptibil. Dar fiecare dintre prozele
din volum dezvăluie un umorist, fiecare s-ar putea constitui într-o comedie sau
chiar o farsă, eventual tragică, în chipul în care Cehov însuși își subintitula
piesele „comedii”.
Cînd e vorba de
Ioan Matei, trimiterea la Cehov și Gogol este inevitabilă. Se vede bine asta în Hard
and soft după mine piesa cea mai bună a volumului. I-am sugerat chiar
autorului să adopte acest titlu pentru cartea sa. Chiar dacă Drepturi de autor e mai consistentă la
umor și personaje, Hard and soft e
mai metafizică și titlul acoperă mai bine întregul. Opțiunea finală pentru Viaţa pe bază de
abonament o înțeleg însă pentru plusul de spectaculos al titlului
și compexitatea mai mare a textului respectiv.
Lucrul cel mai important este că fiecare
dintre povestiri incită, trezește atenția, nu se uită. Dacă venim mai aproape
de timpul și spațiul în care viețuim literar, vom spune că avem în față un
volum în linia generației 80, din care face parte autorul, amintind de paginile
cele mai bune, comportiste, ale lui Groșan, Cristian Teodorescu, Mircea Nedelciu
de la început. Apropiindu-ne mai mult încă, ne putem aminti pe-alocuri de
frumoasele povestiri ale lui Cătălin Mihuleac ori de ale altor congeneri ai lui
Ioan Matei ca Iacob Florea, Gheorghe Stroe. Desigur, în zare se întrevede un maestru precum Liviu Rebreanu, cel din
povestiri...
Ioan Matei nu scrie avîntat, ci apăsat.
Frazele par cioplite sau încrustate într-un material dur. Se ferește de
epitete, iar de metafore să n-audă. De caracterizări directe nici nu poate fi
vorba. Pentru observatorul care poartă oglinda de-a lungul drumului contează
numai faptele personajelor și vorbele lor. Din acest punct de vedere, Ioan
Matei dovedește un impecabil auz de prozator, toate nuanțele vorbirii eroilor sînt
surprinse, încît vreo caracterizare din „off” ar fi inutilă. (va urma)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu