Ioan Matei - Viață pe bază de abonament, Ed. Tracus Arte * * * (II)

(urmare)

Ioan Matei nu scrie avîntat, ci apăsat. Frazele par cioplite sau încrustate într-un material dur. Se ferește de epitete, iar de metafore să n-audă. De caracterizări directe nici nu poate fi vorba. Pentru observatorul care poartă oglinda de-a lungul drumului contează numai faptele personajelor și vorbele lor. Din acest punct de vedere, Ioan Matei dovedește un impecabil auz de prozator, toate nuanțele vorbirii eroilor sînt surprinse, încît vreo caracterizare din „off” ar fi inutilă.

Prozatorul pune la cale un cinematograf sonor care proiectează scurt-metraje relevante - din nou referința Rebreanu e inevitabilă. Un eventual regizor primește decupajul de-a gata, iar la dialoguri (monologuri) nu mai are de ce să umble.

Spre deosebire de ilustrul său înaintaș, Ioan Matei refuză însă scenele „tari”. Spectaculosul e în spatele aparențelor cenușii așa cum, pentru a mă referi din nou la povestirea care-mi place mai mult, softul este invizibil și intangibil în interiorul hardului pe care-l însuflețește.

Dintr-un cuvînt înainte oricît de succint, nu poate lipsi îndemnul către cititor de a parcurge această carte. El însă nu e prea folositor pentru că și dumneavoastră, care citiți acest îndemn, veți fi contaminați îndată de un fel de virus și nu veți abandona lectura pînă nu veți isprăvi întregul volum. La sfîrșit veți regreta că s-a terminat atît de repede.

Cu toate acestea i-aș sfătui să citească volumul nu doar pe iubitorii de proză scurtă ci și pe autorii ei care ar dori, eventual, să învețe lecția simplității relevante și a scrisului marcant și despodobit. Aceștia însă ar fi bine să reziste (dacă pot!) seducției acestor texte și să ia aminte la tehnica autorului din care au de deprins multe procedee. Dar tehnicile– chiar bine însușite și exersate – nu pot să creeze doar ele literatură dacă lipsește acel sîmbure de har inefabil pe care îl numim convențional talent.

Ioan Matei este un autor care posedă talent și are meritul de refuza facilitatea și de a-l completa, spre bucuria noastră, a celor care îl citim, cu o scriitură minuțioasă, atentă, eficientă.

Se spune că un maestru expresionist, exasperat de ușurința cu care desena figurativ, s-a apucat să folosească mîna stîngă pentru a nu mai desena „ca Rafael”. Azi, cînd vedem pînzele maestrului nu numai că nu distingem nicio boabă de Rafael, dar le-am putea, ca profani, caracteriza simplu: „niște dungi” de culoare. Dar ce dungi!

Priviți, stimați cititori, dungile lui Ioan Matei și bucurați-vă de cromatica lor. Dar nu uitați cît de greu i-a fost să reducă eficient o întreagă realitate la aceste dîre esențializate. 

Foto: autorul dă autografe la Tîrg (foto: Al. Popescu)