România, Grecia și destinul

De regulă evit să mă pronunț public despre lucruri la care se pricepe toată lumea. De pildă despre fotbal. Prefer să vorbesc despre lucruri la care se pricep relativ puțini. De pildă despre Shakespeare. Totuși, înaintea unui meci decisiv precum România-Grecia am chef să vă povestesc cîteva amintiri de suporter nedeclarat.

                În 1989 vine, mă rog, ocaziunea să joace România o dublă cu Danemarca. Trebuia să cîștigăm un meci din două, scorul nu conta, pentru a merge la CM din Italia. România jucase prost meciurile anterioare cu Grecia și Albania, cîștigînd cu noroc cu ultima. Nu mulți pariau pe calificarea noastră, mai ales că în 89 se aștepta altceva, ceva care a și venit. După primul meci, 0-3 cu Danemarca, n-ar mai fi pariat mai nimeni pe cei alintați naționalist „tricolori”. După primele 15 minute din al doilea meci n-ar mai fi pariat nici dracu’. România era condusă cu 1-0. Totuși… la pauză era 2-1 pentru noi și la final 3-1.

            

    Anterior, demult, mai fusese un Danemarca-România 3-2 la București dar 2-3 în Danemarca și calificarea noastră după un, ați ghicit, baraj (era pentru Olimpiadă).

                Cîndva, în 1986, Steaua ajunsese, cu greu, în semifinala Cupei Campionilor, precum era atunci. Urma o dublă cu Anderlecht. Dacă înainte de primul meci era un pronostic „rezervat”, cum spun medicii cînd ești pe ducă, după primul meci (0-1) nu punea nimeni șampanie la rece deși pe atunci se găsea mai ales șampanie și deloc bere. Eu unul eram sigur că mîncăm bătaie și acasă. Totuși, cu aportul lui Pițurcă, la București a fost 3-0 pentru Steaua. Calificare în finală, ulterior cîștigată deși, din nou, nu știu cîți lucizi au pariat pe Steaua.

                Exemplele pot continua: 1994 cu Argentina în „optimile” CM după ce luasem o bătaie zdravănă de la Elveția. Aveam 1-0, se face 1-1, Argentina domină… dar ne calificăm! Eram, îmi amintesc, la Manchester, și nu am putut după meci să sun în țară – toate liniile erau ocupate.

                O finală de Cupă Balcanică: 0-2 cu Iugoslavia și apoi 4-1 la București cu regretatul Aurică Rădulescu peste o Iugoslavia mult superioară Greciei de azi.

                Nu uit reversul: 2-0 cu aceeași Iugoslavie în calificări pentru CM Argentina 1978 la ei. Apoi 4-6 la noi cu Țețe Moraru de zile mari în poarta noastră. Aveam 16 ani și știam că la vîrsta asta nu e frumos să plîngi. Dar 1-2 cu anonima Elveție cîțiva ani mai tîrziu?

                Pe scurt: nu trageți clopotele pînă nu se răcește mortul! Nu știu ce va fi mîine, 19 noiembrie 2013 cu Grecia. Răspunsul corect la întrebarea „ne calificăm ?” este cel din a treia categorie a oricărui sondaj: „nu știu / nu răspund”.

                Să mai adaug că sper?