vineri, 7 februarie 2014

Cum recunoaștem un scriitor? Două pagini din opera lui Marin Preda

Cărțile proaste mă întristează. Ar veni că sînt un om trist, pentru că inevitabil citesc multe cărți și, așa cum biletele de loterie sînt, cele mai multe, perdante sau cu cîștiguri mici, la fel e și cu cărțile. Noroc că unele sînt atît de proaste că mă înveselesc. Nu am nicio prejudecată. Am întîlnit pasaje de autori ultra-cotați, unii chiar laureați Nobel, care – în anumite fragmente cel puțin - sînt absolut lamentabili. După cum sînt autori precum, să zicem la întîmplare, Isaac Bashevis Singers, care nu are niciun rînd prost, nu-l poți prinde cu nicio tîmpenie deși nu face decît să povestească simplu (sau tocmai de aceea).

Din acest motiv, prefer să recitesc de zece ori cărțile care-mi plac decît să mă adîncesc mai mult de zece pagini într-o carte care nu îmi place din start. Am recitit de curînd pasajul din „Moromeții I” al adunării din Poiana lui Iocan în episodul  culminant în opinia mea: Din Vasilescu cere unui copil să-i aducă niște lut galben și îl frămîntă în joacă (autorul nu ne spune ce modelează). Forma o arde la foalele fierăriei. Ea atrage atenția lui Dumitru lui Nae, apoi și a altora care nu înțeleg imediat ce reprezintă figurina. Apoi unul, neprecizat, are o revelație: „Moromete! Moromete este!”. Acum autorul explică de ce Moromete era de greu de recunoscut (în primul rînd era „tăcut”, o figură lipsită de obișnuitul dinamism). Modelul însuși nu-și privește portretul, îi aruncă doar o privire fugară, refuză să se recunoască în această ipostază. În fine, Iocan cere bustul și-l pune pe o poliță deasupra ușii fierăriei.

Acest moment, unul scurt și aparent puțin semnificativ chiar în capitolul mai întins al „dezbaterii politice” din poiană, mi se pare una dintre marile realizări ale literaturii noastre și chiar ale literaturii lumii, la egalitate cu pasaje din cei mai iluștri autori (ai secolului XX în orice caz). E foarte probabil ca Marin Preda, la fel ca Shakespeare, Bulgakov sau alții, nici să nu fi înțeles ce i-a ieșit și cum. Nu mai puțin, e foarte posibil ca fragmentul să fie descrierea unui fapt real la care autorul să fi fost martor. Aceste detalii nu au importanță. Contează semnificația momentului și modul relatării lui. Cei de față au, fulgurant, revelația transfigurării realului prin artă și – chiar dacă o refuză, ca Moromete sau încearcă s-o critice „i-ai făcut fruntea prea mare”, cîrcotește Cocoșilă – nu pot s-o ignore. Un astfel de pasaj face diferența între un scriitor, ca Marin Preda, și mii de pălmași ai scrisului.


P.S. Nu-mi amintesc dacă momentul apare în filmul lui Stere Gulea, aș fi interesat să-l văd deși sînt convins că e foarte greu de „prins” semnificativ vizual, așa cum a făcut-o în cuvintele cele mai simple scriitorul. 

2 comentarii:

  1. Subscriu. Preda e unul dintre scriitorii cu instinct literar copleşitor. Inteligenţa lui era pur artistică şi slujea un talent nativ incomparabil.

    RăspundețiȘtergere
  2. Despre Marin Preda numai de bine,fiindca nici nu se poate altfel.Dar ,citind primul alineat din„tableta”dvs.,cred ca raspunsul la intrebarile criticului privind valoarea unor scrieri poate fi privit ca fiind relativ,poate uneori subiectiv.Cand afirm aceasta ma refer la ceea ce rezulta din acest alineat: o scriere judecata ca demna de premiul Nobel de catre niste evaluatori avizati,altora li se pare lamentabila-in anumite fragmente cel putin.Va multumesc.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog