joi, 22 mai 2014

Cărți noi. Eugen Suciu „Țeasta”, Editura Tracus Arte * * * * (I)

Poezia lui Eugen Suciu nu s-a schimbat prea mult de la debut și pînă la acest volum al maturității și înțelepțirii care poartă pe copertă, provocator,  o imagine a senectuții: fotografia statuii de lemn al unui „bătrîn domn” cu pălărie (de fapt Fernando Pessoa), opera lui Mircia Dumitrescu, artistul care semnează vizunea grafică a cărții. În tinerețea optzecistă, Eugen Suciu nu a fost un funambulesc și un exploziv, ci tot un meditativ, mai degrabă sceptic, zgîrcit cu vorbele și cu figurile de stil, mergînd spre esențializare și alergînd pe culoarul său, fără contaminări. Se întrevedeau și au rămas vizibile doar figurile tutelare ale lui Virgil Mazilescu și M. Ivănescu. 

În volumul Țeasta  (apărut la Editura Tracus Arte),  Eugen Suciu hamletizează, tot grav și oarecum sarcastic, contemplînd cu „țeasta” bufonului în mîini (trimiterea la Prințul de la Dania este inevitabilă) scurgerea inexorabilă a timpului, nimicnicia existenței perisabile, iluzia salvatoare - dar și caducitatea - artei. De aici definiția concentrată dată „Artei”:  Intonații ale fricii/ și entuziasmul abstract/ al unui nod în gît// două ipoteci/ pe o singură respirație.

Locuiesc într-un cuvînt/ căruia nu-i dau de capăt se definește Eugen Suciu, după ce ne avertizează că în nicio casă nu s-a simțit acasă amintind din nou de marele-i înaintaș Mazilescu: mi-am uitat casa și numele/ e obositor să-ți ții minte numele pe de rost. În același fel, poezia lui Eugen Suciu este una a pierderii identității sau a abandonării ei voite ca la Max Frisch în Numele meu fie Gantenbein. Putem fi oricine, numiți-ne Gantenbain sau Ismael dacă vă place! Aș schimba totul/ pe nimic/ pe o floare de nalbă zice poetul care în alt text se ipostaziază stînd la masă cu o gutuie privindu-se îndelung în ochi. Dacă identitatea proprie nu prezintă importanță, atunci și cea a interlocutorului este indiferentă, poate fi o gutuie sau un motan, mecanismul gîndirii artistului, raportarea lui la lume și însuși mersul lumii este același. Sînt o altă persoană acum/ una pe care o cunosc mai puțin mai scrie el în chiar ultimul text al cărții, intitulat Ciocîrliile pe sîrmă.

Așa cum există un mit al descoperirii lumii „noi” care a animat navigatori și aventurieri, există la omul contemporan o mitizare a părăsirii lumii rămînînd chiar în mijlocul ei - mă zbat între domiciliu și casă explică poetul – ridicînd întrebarea: atunci de ce poezia? Răspunsul vine implicit din versurile lapidare și din „țeasta” autorului: poezia este ea însăși calea și vehiculul înstrăinării de lume, paginile textului sînt setul de măști care produce nu numai deghizarea ci substituirea eului cu un altul, nu mai puțin autentic, pentru că noua imagine devine și o nouă natură, eroul pe care-l propui.  


Extrapolînd silogismul glumeț al omului care are dreptul la un pahar de vin și care, dacă bea acel pahar, devine alt om și capătă dreptul la încă unul (aluziile la alcool nu lipsesc din volum), un om care a scris o poezie este deja transformat și cel care contemplă poemul sau vrea să știe „ce spune” acesta „cînd el nu e de față” este altul. (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog