În totală contradicție cu afirmația lui Nichita Stănescu: „poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”, la Angela Marinescu poezia este exclusiv o problemă personală, iar viața poeziei pulsează numai odată cu inima poetului care palpită pentru el însuși. Poezia Angelei Marinescu este confesivă și egocentrică, scrisă la persoana întîi. Lumea există numai în funcție de percepția eului liric care o întemeiază și o și anulează după cum îi vine: „cîntă cocoșul/ dar numai/ în închipuirea mea/ bolnavă/ de o boală/ pe care/ nu o cunosc/ și cocoșul/ este/ moartea”. Pînă și un concept de istorie literară ca „optzecismul” este perceput prin intermediul sistemului senzorial: „pe cupola ochilor/ mi se lipește / limba/ ca o căpușe și atunci/ ce ficțiune este optzecismul/ cînd ascult/ sunetul/obscur/ al nopții” (textul integral al poemului Noapte optzecistă). Văzul, gustul și auzul se mobilizează împreună pentru a configura „ficțiunea” optzecistă! Poeta trece de la „relația acută cu anumite mirosuri” la eseuri despre scriitorii care au devenit „profesioniștii rezistenței la scris”. Așa cum fiecare senzație extremă se transformă în contrariul ei, impresia cititorului devine că „problemele personale” ale poetei, expuse cu violentă negare a ceea ce există în afara sa, devin universale, devin ale sale. Dacă individualismul sălbatic și indiferența față de tot ce nu o conține ar fi altfel decît paroxistice, aceste versuri n-ar putea interesa pe nimeni.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu