Cărți noi! Ioan Es. Pop - Unelte de dormit (cu 10 desene de Dumitru Gorzo), Ed. Cartea Românească * * * * (II)

(Urmare)

Am discutat în prima parte a acestui articol despre universul tematic al volumului lui Ioan Es. Pop.

...Toate aceste idei și încă multe altele se întrepătrund firesc la Ioan Es. Pop. Poetul este el însuși: vocea care narează, personajul pe care îl urmărește, destinul, în principiu nefericit, aflat în centrul atenției. Niciun poem nu are în centru un alt sine decît al poetului, nu sînt descrieri ale unor situații în afara cărora el să se situeze. Chiar „străinul” din întunecata parafrază la Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă...” este vădit tot el însuși, văzut dinafară, cu răceala clasică a pastelurilor înaintașului. Ciudate sînt cele doar cinci „potriviri după alecsandri & co” în care îi recunoaștem pe Alecsandri, Eminescu (în două), Emil Brumaru și Mircea Dinescu. S-ar putea bănui o pornire ludică a poetului dacă „potrivirile” n-ar fi de-a dreptul sumbre, încărcate de pesimism, denunțînd o lume bolnavă și agresivă: „gunoaiele dorm duse, iar pe ele/ răsar precum niște apostoli beți/borfași cu ciocuri negre de ereți/ la care se închină cucuvele (apocalipsa vine la pachet)”.

Mai în fiecare poem, Ioan Es. Pop nu găsește ci cred că își construiește cîte un fragment memorabil, adesea sub forma unui aforism. Ele apar cel mai frecvent ca deschideri și finaluri ale textelor. „Întunericul e doar o neputință a ochiului, nu a luminii”, sau „nu te bagi în război dacă nu știi de partea cui pierzi” sau „moartea omului e arta lui dumnezeu./ arta omului e sinuciderea”sau, mai mult, „a fi plin de întuneric, iar opaițul va fi plin” Precum și „norocoase sunt țările care nu există/ și popoarele care nu se vor naște” ori „dacă n-aș fi fost silit să vorbesc, / n-aș fi vorbit niciodată”, „istoria vorbește doar de dispăruți” etc. etc.

Precum se vede chiar și din aceste fragmente întunericul, somnul, moartea domină poezia, ele și disperarea, alungată uneori de exces etilic, sînt „uneltele de dormit” ale unui eu abuzat de lume, de însăși condiția ființării. Acest „ego” este victima: e dus la biserică și catehizat cu sila, obligat să vorbească, e împiedecat să citească, precum în remarcabilul text prozaic „cartea” în care, culmea, volumul îngropat nu mai este regăsit, lăsînd impresia că l-a înghițit, malefic, pămîntul, e silit să bea ca să uite, cu „doza” de alcool înjumătățită de inflație și implicit „cu ardoarea înjumătățită”.

„Unelte de dormit” este o carte a dezabuzării și simultan una a deznădejdii. „Somnia” evocată este la fel de „fără ieșire” ca și Ieudul volumului de debut. Această a cincea carte a lui Ioan Es. Pop (restul fiind antologii de autor) este una pe măsura poetului care a fost considerat cel mai semnificativ autor liric debutant după 1990. Variată, diversă, alcătuirea se adună totuși în jurul unei dramatice neacomodări a artistului în lume și în final acesta se retrage în echivalentul vremelnic al morții, în somn, căutînd o liniște iluzorie. Poetul își convertește exasperat și magistral angoasele în texte literare.