Am cunoscut-o pe Mirela Lungu pe Facebook unde își posta sonetele, corecte prozodic dar reprezentînd simple exerciții, și texte poetice „adevărate”, paginate în maniera prozei, fără tăietură a versului, înșiruiri precipitate de idei, vise, obsesii, într-un limbaj frust, cel al comunicării de fiecare zi, neîmpovărat de metafore.
Acum, volumul de debut al Mirelei Lungu, după ce autoarea a oscilat cam mult între prozodia clasică și textul liric neversificat, consacră nu doar victoria unei forme asupra alteia, ci definește opțiunea ei pentru comunicarea tranșantă și dezinhibată. Poeta alege un mod de adresare direct, nesofisticat, care nu ocolește brutalizarea cititorului prin expunerea intimității ei. Mirela Lungu are vocația transformării angoaselor personale în texte prin care receptorul să i se identifice. Nesofisticată stilistic, cu destule sintagme reușite, chiar memorabile, pe care le realizează firesc, autoarea este o adeptă a confesiunii la persoana întîi clară și revelatoare.
Nu e o biografie doar a coapselor, cum exagerează poeta, găsind totuși un titlu incitant și atractiv, în spiritul jocului de-a exhibiționismul pe care-l practică plină de dexteritate pe FB și alte rețele, ci una mai spirituală, (și) a zonelor situate mai sus de talie.
Debutul Mirelei Lungu este de fapt cartea unei poete experimentate, cu deplin control asupra recuzitei sale și care se cuvine urmărită cu atenție.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu