Cărți noi! Daniel Bănulescu - Ce bine e să fii Daniel Bănulescu, Cartea Românească * * * *

Daniel Bănulescu este un mare poet în viață. El e foarte mulțumit de poemele lui, chiar încîntat. Și are dreptate. E mulțumit și de viața pe care o duce. Dar nu e egoist. Ar dori ca noi toți să avem privilegiul de a trăi viața lui Daniel Bănulescu. Din păcate acest lucru nu e posibil. Noi, ceilalți, putem să trăim viețile noastre și doar să citim cărțile lui, să fugim, cum ne recomandă el, din viețile noastre în cartea lui.
Poetul a scris puțin și și-a rescris multe dintre texte. A debutat în 1990. După ce a scos al doilea volum, a realizat două antologii cuprinzînd textele din primele două cărți. Apoi a scris-o pe a treia și imediat a scos o altă antologie din primele trei. A realizat un „Manual de literatură” în care și-a adunat prietenii poeți și, mai e vorbă?, a cules din nou versurile lui care-i plac atît de mult.
Volumul de acum, apărut recent la Cartea Românească e tot o antologie a primelor și singurelor trei volume la care, generos ca totdeauna, Daniel Bănulescu ne oferă și cinci texte inedite dintre care unul genial (Poem de scris pe zid) de numai trei cuvinte: ”Cartea/ Fute/ Moartea”. Un alt text nou este destinat de autor manualelor de literatură, și probabil celor de gramatică, și se intitulează amplu: „Norii strălucește. Păsărelele este vii. Eu sunt o dorință care se gândește numai la tine.” Desigur că la bacalaureatul din anul 2050 li se va cere elevilor să rescrie titlul eliminînd dezacordurile voite ale autorului.
Mulți critici din diferite generații au afirmat originalitatea, unicitatea lui Daniel Bănulescu. El este un poet imposibil de situat și imposibil de imitat pentru că imitația, dacă se produce, sare în ochi. Înscenările lui Daniel Bănulescu, cu titluri care îi conțin numele sau îi laudă opera, afirmarea certitudinii că va intra în manuale și va înfrunta timpul, mania de a relua aceleași poeme de multe ori, ca și cum cei 300 de cititori ai săi nu le-ar ști oricum pe dinafară, sînt trucuri simpatice pentru că efectiv avem în față o operă de excepție. Aceleași semne exterioare de trufie ar fi, la un poet numai cu o șchioapă mai slab, ridicole.
Reluarea, cu condimentul celor cinci inedite, a versurilor din 1990 pînă acum are un sens. Se observă clar că Daniel Bănulescu nu s-a învechit și că noile texte (bune) sînt la fel de bune ca și cele dinainte. Poemele inedite sînt puse triumfal în fruntea volumului și toate, dar mai ales primele două: ”Cîntecul de disperare al lui Daniel Bănulescu” și ”La „Barul Rănii Mele””, scrise în lungi distihuri rimate, sînt excelente: „Prietena mea se apropia de mine și mă adulmeca/ - Habar n-ai ce prostii mormăie prin somn rana ta// Mă ridicam și o lăsam. Și devenea o pânză de păianjen ntinsă între două cafele./ La mine în suflet. În „Barul Rănii Mele””.
Poezia lui Daniel Bănulescu combină ghidușia, ludicul nestăpînit, cu abisale spaime. Afirmațiile peremptorii despre eminența propriei poezii și fericirea propriului destin sînt poleiala de pe un munte de angoasă pentru că Decât lumea asta nimic nu-i mai rău. Tonul jucăuș și certitudinea nemuririi caută să exorcizeze o frică de neant și chiar de divinitate. ”La început n-am izbutit să Te iubesc decât din frică” îi zice Daniel (al rugăciunii) lui Dumnezeu care, după o altă afirmație dansează cu mine. Realitatea acestor angoase reale, adînci, transfigurate în cuvinte cu toată forța unui poet de mare talent și tentativa de a le depăși prin luptă dreaptă cu armele ironiei și sarcasmului dau valoarea înaltă a textelor lui Daniel Bănulescu.
Poetul se desfrânează cu bună-știință dar caută totuși „să mă tîrăsc spre Dumnezeul meu”. Viețuirea și desfrînarea sînt formele conștiente ale evitării trecătoare a fricii de moarte: „Bem și ne futem într-o cameră, în care ai desfășurat un sac de dormit. / Și în al cărui întuneric moartea ta se zărește precum o placentă luminoasă. ”Daniel Bănulescu încearcă zi de zi, vers de vers, să-și biruie (fută) moartea.