Dintre actorii care scriu poezie, Mircea Albulescu este, alături de Ștefan Radof și Ioana Crăciunescu, unul dintre cei mai vechi în meserie și dintre cei mai prolifici. Dar și unul dintre cei care sînt, efectiv, profesioniști ai scrisului, făcînd de altfel parte (și) din Uniunea Scriitorilor. Mircea Albulescu a debutat în anul 1985, volumul său anterior datează din 2005, iar acum își serbează un sfert de veac de la debutul liric printr-o culegere intitulată „Ultimele noduri”, în care fiecare text poartă în afară de titlul individual un număr de ordine: de la Primul nod la Al Cincizeci și patrulea – Ultimul nod. Aceste numiri seriale sugerează că avem de-a face cu o înșiruire de „noduri” ale aceleași sfori care este, desigur, viața poetului. Nu-i tocmai așa, textele au deplină autonomie, forțează desprinderea din întreg prin varietate stilistică și tematică. Poetul se autodefinește, descrie lumea în flash-uri de tip haiku, recurge la onirism, reflectează uneori liric pe seama teatrului, alteori pe seama vieții în general și a morții, alteori ajunge la aforism: „Culmea regretului/este/ să nu ai ce regreta” sau „Niciodată fîntîna nu e prea adîncă/ Lanțul e mereu prea scurt”. Poetul se imaginează în al treisprezecelea nod invadat și agresat de vocale și de consoane ca o ploaie de rîme (vocalele cel puțin) și își exprimă mai mereu aspirația spre tăcere. Poemele lui sînt de altfel lapidare, dar prin aceasta puternice. Mircea Albulescu nu este un scriitor de încadrat în curente sau în generații lirice. El este un poet care își duce singur lupta lui, ca în „Bătrînul și marea”, cu monstrul pe care și l-a ales.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu