Cărți noi! Andra Rotaru - Ținuturile sudului, Ed. Paralela 45 * * *

Cariera de jurnalist cultural a Andrei Rotaru care a devenit tot mai vizibilă în ultimii ani nu a făcut uitată poeta care debuta în 2006 cu un volum remarcabil după ce primea Premiul Tudor Arghezi la festivalul omonim de tradiție din Gorj, atunci împreună cu Livia Roșca. Acum, la 30 de ani, Andra Rotaru publică a doua carte, semnificativ diferită de cea a debutului, care îi confirmă vocația lirică. Ținuturile sudului (în care sudul este scris cu minusculă) este un volum de elegii în care melancolia este atent filtrată rațional. Poeta nu își permite nicio stridență dar nicio dulcegărie, discursul ei a rămas unul lipsit de „feminitatea” convențională, de o anumită răceală care temperează emoția. Remarc de altfel că în aceste poeme ale Sudului, apar constant mărcile... Septentrionului un reper recurent fiind însăși gheața. Desigur, noi asociem Sudul cu soarele (sub)ecuatorial, uitînd că există și Antarctica, ceea ce probabil că Andra Rotaru ține minte.
Poezia Andrei Rotaru este mai aproape de șaptezecism decît de congenerii săi sau de predecesorii imediați. Unele versuri par extrase dintr-un posibil volum al unui Virgil Mazilescu adus la zi: „zilele acestea încep cu zilele de altădată:/ cineva se așază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat că mă acoperă nisipurile./ (mirosul tău de brad se răspîndește în camera mea)”. „Personajele” acestor poeme sînt nenumite direct, imprecise, sînt euri stranii pe care poeta le invocvă familiar dar pe care nu ajungem să le cunoaștem. Cînd se adresează la persoana a doua, nu putem hotărî dacă efectiv adresarea vizează un altul sau este o persoană generică „tu”, un alter-ego al celei care rostește. Procedeul e cunoscut din poezii semnate demult de Ana Blandiana sau Ileana Mălăncoioiu. Andra Rotaru pune o discreție a exprimării comparabilă cu a celor două semnificative predecesoare și ale căror influențe, fie că sînt recunoscute și asumate sau dimpotrivă, transpar în poezia sa.
Andra Rotaru își complică adesea traseul textului pentru că vrea să viziteze toate punctele, chiar disparate ca semnificație, care o pot ajuta să dea contur precis comunicării. Este un paradox al dorinței de precizie și elocvență care obscurizează delicat și cu bună-știință textul. Efectul este cît se poate de elegant prin misterul creat: ”stai întins pe o podea veche de lemn, zîmbești. cineva îți face/ conturul. Apoi o mare se strînge în jurul tău, îți șterge mîinile./ nu mai poți să te miști. și nimeni nu îi spune să se oprească. / revarsă la nesfîrșit zăpadă din roabe. // rămîi/ în/ port/ la/ lăsarea/ iernii”
Cine stă pe podea? Cine trasează conturul? De ce nu se mișcă personajul liric? Din cauza mării sau a conturului care îl imobilizează ca un desen magic? Cine ar putea să îi comande oprirea și cui? Mării sau celui care desenează? Cine revarsă zăpadă? Iată cîte întrebări creatoare de mister și anxietate în cîteva rînduri. Totul se continuă cu un enunț de perfectă banalitate (e firesc ca iarna să „rămîi” în port), dacă nu cumva e o invocație.
O tehnică superioară și un lirism autentic crează personalitatea unei poete de profunzime și de viitor.