La Editura Paralela 45 a apărut „O antologie a douămiismului poetic românesc” (subtitlul său) intitulată Poezia antiutopică. Această antologie a fost realizată de Daniel D. Marin, el însuși reprezentant al douămiismului, și cuprinde 25 de nume de poeți așezate în ordinea cronologică – dar aici intervin unele amendamente - a debutului în volum din 2000 cînd debuta printre alții regretatul Constantin Virgil Bănescu pînă în 2008 cînd re-debutează Daniel D. Marin însuși, care debutase efectiv în 2003. Lucrarea are un foarte scurt argument, doar două pagini din partea celui ce-o alcătuiește și un text și mai succint pe coperta IV al lui Al. Cistelecan. Acesta observă că 25 de poeți care să supraviețuiască sînt mulți pentru o generație. Nu-i chiar așa, dacă ne gîndim că și din optzeciști acum, cînd s-au numărat iar steagurile la o întîlnire de la Pitești, s-au găsit destui poeți activi și cotați. Cu toate că, în absolut Al. Cistelecan are dreptate, antologia lui Daniel D. Marin putea conține mai multe nume. Să ne gîndim la cele din antologia lui Marin Mincu (Generaţia 2000, antologie, Ed. Pontica, 2004) care nu au trecut în cea de față. Am putea enumera și cîștigătorii Premiilor Naționale „Mihai Eminescu” pentru debut, pe cei ai Premiilor USR pentru debut din 2000 încoace, premii ce reprezintă, orice s-ar zice consacrări. Ba chiar și pe autorii care au publicat la Cartea Românească în urma unui concurs de debut cu o concurență foarte numeroasă. Autorul însuși spune că ar fi dorit să includă texte de Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu și Dan Sociu. Îmi mai vin în minte nume ca Livia Roșca, Aida Hancer, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Oana Ninu, George Vasilievici, Cătălina Cadinoiu, Marius Ștefan Aldea, Ștefan Ciobanu și desigur noua vedetă Stoian G. Bogdan, toți absenți din scriptele lui Daniel D. Marin.
Una dintre problemele Generației 2000 este extrema ei dezbinare și lipsă de obiectivitate. Cei care pronunță nume ale poeților din această serie lirică în fața unor colegi de-ai lor sînt priviți cu compătimire sau ostilitate, unii fiind catalogați ca nulități iremediabile iar alții exaltați ca genii. Dacă aceleași nume se pronunță în fața altor douămiiști, selecția se modifică radical sau chiar se inversează. În fapt, văzută dinafară, generația poetică 2000 pare deocamdată mult mai unitară valoric și nicio surpriză nu este exclusă. Așa cum este firesc după toate regulile statisticii, numărul mare de autori se grupează în jurul valorii medii, iar extremele, în bine sau rău, sînt mai puține. Al. Cistelecan vorbea de un stil de generație, unitar, subînțelegem, care va favoriza caducitatea acestui grup și probabil că nu se înșela. Oricum, a miza decis pe niște nume ale generației poetice 2000 în defoavoarea altora reprezintă un mod de a te încredința hazardului. Fenomenul nu că e prea apropiat, ci e în plină desfășurare, încă neajuns la apogeu.
Am experiența propriei promoții literare: nouăzeciști din aproximativ trei valuri succesive, primii debutanți în Cenacul de Luni, ceilalți apăruți odată cu emulația de la Universitas scriau mai ales poezie și și-au decantat opera și rezistența numelor în timp de aproximativ zece ani pînă la primele debuturi, situate în anii 1991-1995. Cine ia acum „listele” de promisiuni (noi le numeam autoironici „pomelnice”) întocmite nu de fitecine ci de critici importanți și poeți din generațiile anterioare prin 1985-1987, constată cu ușurință dispariția completă a unor nume, trecerea multor altora la genuri literare pentru care aveau mai multă chemare, stratificarea clară a restului poeților. Nu altfel se va întîmpla cu douămiiștii.
Din această perspectivă, cea mai potrivită abordare mi se pare una prudentă și larg cuprinzătoare ca să nu mai spun că o antologie a promoției 2000 în 2004 sau chiar aceasta, în 2010 pot fi considerate premature. Și M. Mincu și D. D. Marin s-au grăbit pentru că au vrut să (se) legitimeze rapid. Dar, așa cum D.D.M. și recunoaște seria 2000 nu are încă act de identitate. Și-atunci? Antologatorul trebuia să își asume riscul mai mic al unei selecții mai largi decît cel de a lăsa pe dinafară mulți congeneri. A făcut-o pentru că aceia n-ar scrie „poezie antiutopică”? Nu, cîtăvreme acest concept este cu totul vag și prin aceasta mai potrivit să acopere orice. Dacă a operat o selecție valorică – ignorînd, totuși, opiniile multor critici și ale unor jurii – s-a grăbit a doua oară.
Găsesc totuși demersului întreprins de D. D. Marin o dublă utilitate: el oferă publicului (acela puțin, desigur, al poeziei) niște mostre relevante de ceea ce este douămiismul. Circulația extrem de restrînsă a volumelor e astfel parțial compensată de această sinteză. Apoi, antologia sa este o provocare pentru alții ca și pentru sine de a realiza una fie mai cuprinzătoare fie cu o selecție mai severă și mai riguros fundamentată teoretic. Cu bune și rele, antologia există.
Titlul care este o parafrază la cel al recentului volum al Ofeliei Prodan („În trei zile lumea va fi devorată”) e o ironie pe care sper și eu că timpul o va infirma. Despre prezența lui Daniel D. Marin în postura dublă de antologator și antologat, care a creat se pare unele iritări, altădată.
Postări
Mi se pare putin cam fortată înregimentarea poetilor si în general a scriitorilor(cu personalitate) în asa zise promotii(ex.douămiistii).Astfel de categorisiri le-am văzut adeseori făcute,inclusiv în ROMÂNIA LITERARĂ.Nu cred că talentul si modul de exprimare ale unui scriitor vor urma vreodată o cale deschisă de altcineva,pentru a se înscrie într-un anumit curent.Mai degrabă aceasta mi se pare o preocupare a criticilor,un mod mai lesnicios de a face etichetări si comparatii în interiorul unor grupări,mai mult sau mai putin aleatorii.ANONIMUL(A)CIVILIZAT(Ă).
RăspundețiȘtergerePS.Îmi pare bine că am pus si eu umărul la reacceptarea comentariilor anonimilor...civilizati.
@ Anonim (chiar) civilizat
RăspundețiȘtergereDesigur, ideea generațiilor în literatură, articulată teoretic mai ales de regretatul Laurențiu Ulici, e o forțare smplificatoare. Totuși ea operează în cîmpul criticii oferind niște repere utile pentru anumite delimitări stilistice. Evident că și ideea pe care stă toată teoria mecanicii construcțiilor (bară continuă, omogenă, izotropă) este, riguros, un fals. Dar fără ea nu am putea construi nimic. În literatură, în artă, ca și în știință nu se poate opera în absența unor modele simplificatoare (modelul planetar al atomului etc. etc.). Trebuie acceptate aceste simplificări, cu corecțiile de rigoare și conștiința că sînt ceea ce sînt: modele reductive care pot deveni operante.
Cînd Anonimul Civilizat zicea „puțin cam forțată” folosea un dulce eufemism. E o forțare grosolană. Vezi cazul lui Ctin Acosmei, poet extrem de interesant, de bizar, imposibil de situat în douămiism după vîrstă, stil etc. etc., dar nici nouăzecist. Dar noi vorbim în cadre simplificatoare care ajută delimitările în 80% sau 70% din cazuri ca să ne putem înțelege. Eu cînd spun „pisică” mă gîndesc la ceva tandru și curat, alții, alergici sau nu, se referă la o bestie murdară și repulsivă. Totuși o numim ambii pisică și astfel știm despre ce animal e vorba.
RăspundețiȘtergereFoarte just! Aş mai adăuga că, după cum se vede nu doar criticii îi împart pe scriitori în generaţii, ci scriitorii aderă benevol la o grupare sau alta (fie ea şi generaţie, ca în acest caz), fiecare grup revendicându-se de la anumite modele şi năzuind să creeze la rândul lui o nouă confrerie, adică un nou - posibil, cândva - model. De la această conştiinţă a apartenenţei pornesc mai apoi teoretizări, programe, antologii, etc. care caută a instaura trăsăturile anume ale noului detaşament.
RăspundețiȘtergereAsta nu anulează totuşi în vreun fel individualităţile, ci, paradoxal, chiar poate ajuta la a impune cititorilor personalităţile cele mai pregnante ale fiecărei generaţii.
Ca exerciţiu de imaginaţie, scoateţi-l pe Mircea Cărtărescu din contextul istoric al afirmării postmodernismului/optzecismului. Nu spun - Doamne fereşte! - că ar fi dispărut ca scriitor, dar îmi închipui că poate afirmarea lui ar fi putut fi întârziată sau atenuată cumva. Poate!
Fiecare grup de creatori pictează epoca într-o nuanţă specială, cu care publicul trebuie să se familiarizeze înainte de a începe să o aprecieze eventual. Cu foarte rare, dar remarcabile, excepţii, solitarii nu au viaţă uşoară ca artişti.
Pe de altă parte, fiecare epocă îşi naşte poeţii săi, parcă aşa spunea Nichita.
ANONIMUL VENEŢIAN
1) e normal ca ianus, sociu, elenav sau chiar cl.k. sa nu apara in aceasta antologie. am curaj sa pariez ca au refuzat sa intre intr-o antologie intocmita de cineva pe care cei mai multi poeti buni din .ro nu dau 2 bani
RăspundețiȘtergere2) nume precum aida hancer, oana ninu sau catalina cadinoiu s.a. nu aveau oricum ce sa caute, dupa cum nici stoian bogdan. sunt oameni care scriu toti prost sau f prost, dupa caz, iar asta se va vedea cu timpul