marți, 23 noiembrie 2010

Cărți noi! George Șovu - Lumina neuitării, Editura Rawexcoms *


George Șovu adună într-un volum masiv amintirile sale din viața de elev și student, din școală, pe care a servit-o ca profesor și inspector, și din lumea literară și a televiziunii. Fostul profesor de română, cu care mă tot întîlneam în anii de liceu cîntați de Florin Bogardo și de filmele lui, este un om sensibil, delicat, romantic. Asta se vede și în filmele cunoscute, cu scenarii transformate apoi într-un ciclu de romane. Evident că mie nu-mi plăceau în anii 80, student fiind, filmele lui N. Corjos pe scenariile lui George Șovu. Terminasem liceul în 1981, cînd tot se mai putea respira, și încă uram natura schizoidă a învățămîntului sub Ceaușești în care slăveai la școală ce înjurai acasă și unde trebuia ca noi, elevi la un liceu de elită de mate-fizică, să dăm cu pila ore în șir și să facem strungărie sub comanda unor maiștri imbecili porecliți profesori. Adevărații profesori, și George Șovu era printre ei, îi disprețuiau pe acești troglodiți, adesea sadici, ca și pe „profesorii” de tehnologie, de regulă politruci agramați scoși din fabrici unde nu-și găseau locul. Dar se temeau de ei și jucau dublu la rîndul lor. Pe acest fond, liceul era o mizerie, un loc al duplicității și al mîncării de excremente cu linguri mai mari decît era cazul. Meniul era agrementat între noi, elevii, cu chefuri încropite cu țigări proaste, alcool infect și coțăială terorizată de gîndul că avorturile sînt interzise. Despre aceste realități, desigur, scenariile lui Șovu nu vorbeau, deși o povestire a lui Groșan din aceeași vreme își permitea să le prezinte. Notez în treacăt o amintire personală: în ultima zi de școală a primului trimestru din clasa a XI-a, eu și alți trei colegi am fost obligați să ne tundem de directorul liceului – o vită încălțată care totuși era prof de matematică și conducea liceul „Mihai Viteazul” - pentru că ne-a prins jucînd bridge în școală. Cunoscîndu-l mai tîrziu mai bine pe George Șovu, cel care-și anticipează aniversarea a 80 de ani de viață cu acest volum memorial, mi s-a părut un om instruit, echilibrat și sentimental, poate ușor bovaric. Idilizarea anilor de liceu n-o făcea din slugărnicie față de regim și nici din interes (deși evident că filmele și romanele cu adolescenți i-au adus venituri colosale), ci din natura lui romantică. Volumul de acum îmi confirmă impresia de azi și nu pe cea, mult mai defavorabilă, de acum 25 de ani. În carte, Șovu îl idilizează pînă și pe inspectorul Priceputu, un torționar al învățămîntului, de teama căruia elevi și profesori tremurau efectiv în anii 80. Se povestea, țin bine minte, că un biet prof de-al nostru, aflînd că-l chemă Priceputu se pișase pe el în cancelarie. De fapt în literatură întîlnești de toate și cea a lui George Șovu își are nișa ei, iar succesul filmelor lui a fost o realitate deși ele nu aveau decît o legătură vagă cu realitatea. Eu unul am rezistat la „Declarație” pînă aproape de final, dar la „Liceenii” am plecat la jumătate înjurînd în gînd și promițînd că, dacă va avea loc o revoluție (lucru de care nu mă îndoiam) o să le vin de hac autorilor. Din fericire nu l-am întîlnit pe George Șovu la revoluție, necum în ziua de 24 decembrie 1989, singura în care am avut o armă de foc, așa că va împlini cu bine 80 de ani și pot scrie senin despre cartea care-i rezumă viața. E aparent ciudat, dar perfect justificat din perspectiva spirituală a autorului, că George Șovu acordă puțin loc în cartea sa lumii literare, scriitorilor și cineaștilor pe care desigur i-a întîlnit, și mai mult unor alte amintiri, mai personale, care-l fac să vibreze și să se înduioșeze. Nici o vorbă despre actorii care i-au întruchipat personajele! De asemeni, după referințele critice pe care le adună la final, George Șovu n-a suscitat atenția criticilor literari de anvergură. N-au scris despre el nici Manolescu, nici Raicu, nici Simion sau Valeriu Cristea deși nu-i vorbă că-l vor fi cunoscut. Cu înțelepciune, George Șovu nu suferă din pricina asta și, spre cinstea lui, se evaluează cu luciditate și modestie. Stilul e cam siropos, se simte și în titlu, dar, avînd în vedere nostalgia inerentă, e scuzabil. Pe scurt, cartea unei vieți, mai puțin a unei opere, a unui personaj interesant care și-a avut clipele lui de glorie.

Un comentariu:

  1. Tipografia/Editura Rawexcoms,
    situata la Piata Chibrit,
    este una dintre cele mai bune din Bucuresti.
    Se detaseaza de altele prin calitate, rapiditate, pret, omenie.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog