Cărți noi! „Țară tristă, plină de umor!” Trei candidați la statutul de umorist.

Vasile Farago - „Mare-i grădina”, Editura Eminescu, proză

Vasile Farago mărturisește în volumul său, într-o secțiune finală care nu are legătură cu restul cărții, cît de puțini piloți de avioane din promoția sa mai sînt în viață sau măcar au atins vîrsta a III-a. Ceea ce l-a ținut pe Vasile Farago în viață și cu un tonus de invidiat a fost probabil și umorul său intrinsec. Avem în fiecare dintre povestiri o atestare a hazului pe care îl găsește scriitorul septuagenar pretutindeni, chiar și în necaz. Unele povetiri pleacă de la realități destul de amare, dar autorul are darul de a găsi latura lor nostimă, eventual pilduitoare, uneori duioasă în umorul ei, ca într-o poveste de Crăciun. Lui Vasile Farago îi place mai ales și i se potrivește să scrie dialoguri cu nerv și naturalețe. Povestirile sale sînt agreabile și lesne de parcurs. Fiind datate, ne dăm seama că în cîteva luni din 2009, prozatorul n-a lăsat să treacă nicio săptămînă fără a scrie una, găsind de fiecare dată resurse de veselie. Să ne bucurăm de ironia sa blîndă și de scrisul lui alert, neobosit.

Constantin Tudorache „Antidot pentru tristețe”, Editura Pro Transilvania, epigrame

Un volum de epigrame, de maxime și de caricaturi, unele reușite, altele mai puțin al unui vechi combatant pe frontul umorului cenaclier. Există o numeroasă „sectă” a umoriștilor care au manifestărilr lor specifice, se întrec în glume și mai ales în acest gen cu totul desuet care e epigrama. De la Păstorel încoace, mulți au încercat să prindă hazul în patru versuri cu poantă, puțini au reușit, niciunul ca el. Epigramele lui Constantin Tudorache sînt cam moi, e și greu să emani poante tot timpul. Mai reușite sînt caricaturile și maximele: Ce poți face azi, nu lăsa pe mine. Avea un bucium „Sara pe deal”. Josnicia s-a născut la stat. După ce ea l-a jumulit, el a bătut-o de i-au mers fulgii. Alte măști, aceeași fesă. Și așa mai departe. Într-o seară ploioasă și fără vodcă în casă, volumașul merge.

Laurențiu Ghiță ”Zîmbetoniera”, Editura Anamarol, epigrame

Cele mai stîrnitoare de rîs la volumul jovialului versificator sînt totuși titlul, reușit pentru gen, și numele editurii care sugerează un medicament amar. Epigramele sînt mijlocii. La unele chiar lipsește surpriza finală fără de care, în genul respectiv, e bine să nu te mai apuci. În general, păcatul epigramiștilor e că scriu prea mult și cred că tot ce rimează are și haz. Totuși cîte un catren se detașează și dă mărturie că autorul e hîtru, păcat că mostrele foarte reușite sînt sufocate de restul bălăriilor. Avem totuși ce cita: Poate asta e pricina/ Că ne bîntuie necazul,/ De la ruși venea lumina,/ Iar acum, mai nou, și gazul. Sau una dedicată pe 26 ianuarie: Acelora ce tare îl regretă/ Pe secretarul nostru General/ La adresez urarea mea concretă,/ Să meargă să-l salute personal. Despre „cluburile umoriștilor” (CUV, CUS etc.) are o vorbă bună: Cluburile, văd, proliferează: / CUV – vâlcenii și CUS – slătinenii/ Să spreăm că nu își înființează/ Prea curînd cenaclu reșițenii!