duminică, 30 ianuarie 2011

Anca Mizumschi Versouri, Editura Humanitas * * *


Poezia Ancăi Mizumschi se esențializează cu fiecare nou volum și se descărnează. A ajuns acum ca o radiografie în care se zărește foarte vag conturul corpului și singurele lucruri care apar intens sînt oasele sau, și mai intens, tijele de metal din oase. Economia de cuvinte, de forme stilistice și chiar de viraje sintactice pe care orice poet simte nevoia să le facă, măcar pentru a se convinge de propria-i virtuozitate, a ajuns la limita subzistenței. Un devorator de poezie voluptuoasă lăsat singur cu volumul Ancăi Mizumschi ar muri de inaniție. Școala lui Cristian Popescu, mai vizibilă pentru cunoscători în acest volum decît în altele, a dat un exemplar ciudat – pe negativ. Toată vorbăria, tot rococo-ul și coloratura argotică, bășcălioasă și tragică a maestrului este întoarsă pe dos de poetă ca și cum ar da o replică la textele aceluia, încercînd să refacă din linii negre pe alb tabouri picate păstos. Totul este ”uscat”: „orașul e o clisă uscată de sînge, zidărie și oase care îmi curge/ pe mîini într-o chiuvetă murdară. Locuiesc/ la ultimul etaj, într-o groapă”. Poeta e un „copil cuminte care mușcă din moarte” și se arată „mîndră ca un general de armată care a omorît mulți oameni”. Reconstituirea morții nu se face, ca la modelul menționat și hăituit cumva polemic, al lui Cristian Popescu, din belșug de materiale, ci din cioburi mici, așchii și „zimți”, asemeni pozelor invocate în alt volum. „Între moartea de ieri și moartea de mîine”, Anca Mizumschi are forța singularității ei și mai ales pe aceea copleșitoare de a privi în față Nimicul „de după”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog