vineri, 14 ianuarie 2011

Cărți noi! Adrian Buzdugan - Capela excomunicaților, Ed. Humanitas * *


„Povestrile ultimative” – subtitlul volumului - cu care debutează Adrian Buzdugan sînt scrise cu frenezie, cinematografic. Fiecare text e împărțit în fragmente, în secvențe relevante. După fiecare, autorul trece rapid la cu totul altă întîmplare din șirul care îi compun sinopsisul, eventual la altă perspectivă, la alt narator. Povestirile țin în mod clar de SF și Fantasy, cu accent pe proiecția post-apocaliptică. Temele tratate le-am mai întîlnit în diferite variante și subvariante în texte de gen sau chiar în filme, dar Adrian Buzdugan le remixează cu siguranță și cu prospețime.

Ceea ce i-aș reproșa nu este faptul că abordează subiecte care s-au mai expus, cîtăvreme el le atacă dintr-un unghi inedit, ci excesul de tehnicism care-l apropie prea mult de soluții din zona SF și faptul că acumulează în povestire un număr prea mare de întîmplări, personaje, fire epice pe care, dată fiind dimensiunea redusă a textului, trebuie să le rezume fără a le dezvolta și să le adune abrupt în final sau chiar să le lase „în aer”. Din cauza dinamismului, în principiu binevenit dar uneori excesiv în cazul său, și al deschiderii mai multor partide paralele, textele se urmăresc destul de greu, cititorul e pus să alerge și, cîteodată, obosește.

Povestirile au de multe ori titluri care reiau concepte originale din conținutul lor: Cantalogul, Bliul, Rotoghila, Chariboria, Zantiacii. În „Zborul cantalogului” de pildă, este vorba despre un dezastru la o centrală atomoelectrică. Ca urmare, sute de metri cubi de ciment cu spumă poliuretanică se prăbușesc automat (sistem de protecție) și izolează reactorul. Dar în aer se răspîndesc niște macromolecule active care se instalează în creier, în lobul frontal, și produc regresul inteligenței oamenilor pînă la nivelul unor copii de 6-7 ani. Se vede că autorul nu ocolește nici termenii tehnici. Asistăm apoi la o lume infantilă și proastă. Femeile îmbracă păpuși Barbie pe calculator, bărbații joacă riți-piți, tabinet și solitaire, ba și țurca. Personajul central și narator se instituie „cantalog” adică specialist în mers pe canturi, încercă să lanseze un progam educațional ca să mai salveze cîte ceva. Dar, după trei zile, lucrurile scapă de sub control și găștile revin la jocuri infantile și inițiază bătăliile între cartiere. Apoi totul degenerează definitiv. Aici mi-aș fi dorit o răsturnare de final pentru că regresul ireversibil era anunțat încă din primele pagini. În altă povestire avem o sinucidere demonstrativă și anunțată. Lucrurile se întîmplă oarecum ca în „Sinucigașul” de N. Erdman. În final, un om de afaceri îl lichidează pe erou că în ziua de azi (de fapt de mîine, pentru că este o povestire de anticipație: banii au dispărut și personajul număra bani la o bancă) nu te sinucizi de capul tău.

Adrian Buzdugan are idei, știe să scrie (o face adeasea la persoana întîi), stăpînește un lexic bogat pe care-l și sporește cu contribuții proprii, e inventiv în plan narativ. Cred că îi trebuie răgazul de a reflecta și răbdarea de a construi personaje, nu doar eroi SF cam schematici, unilaterali, strict funcționali. În proza lui sînt prea mulți cyborgi și prea puțin oameni, prea multe fapte și prea puțină viață. Dar e un debutant promițător.

Un comentariu:

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog