sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Fără violență?


Îmi povestea profesorul Nicolae Manolescu un „Othello” văzut de el la New York în care Desdemona era izbită du capul de pereți, sufocată cu perna, cu ștreangul, cu mîinile goale, călcată în picioare etc. pînă murea, în fine. La întrebarea sa, adresată unui american, de ce regizorul a ales această variantă a primit răspuns: pentru că o sugurmare simplă n-ar fi avut efect asupra spectatorului american, saturat de violență reală și cinematografică.
Nu pot să nu bag de seamă că, în ultimul timp, mai toate romanele pe care le-am citit, mă refer la cele notabile, abundă de scene față de care acuzatul „naturalism” al lui Marin Preda e o invitație la vals. Mă refer, luîndu-le aproape la întîmplare, la cele mai recente romane de Bogdan Teodorescu, Stoian G. Bogdan, Radu Aldulescu, Octavian Soviany, Nichita Danilov toate pasibile de a conta în partea de sus a clasamentului pe 2010. Așadar avem o colecție bogată: violuri „simple” și sodomice, necrofilie, sadism, incest, crime, mutilări, linșaje, canibalism. Totul încadrat perfect în acțiune, justificat de situația personajelor.
Concluzia nu poate fi decît că lumea a fost și este violentă și că, desigur, scriitorul este împins automat spre reflectarea violenței „alegînd-o” din mulțimea faptelor pentru că e definitorie atît pentru universul descris cît și pentru starea lui de spirit. N-am mai citit demult un bun roman comic sau în orice caz unul în care să prevaleze umorul. Singurul care îmi vine în gînd la o rapidă amintire și dacă mă exclud politicos este „Cu ou și cu oțet” al lui Dan Perșa. Restul, dacă nu sînt sumbre, terifice prin atmosferă și întîmplările expuse, sînt de-a dreptul violente. O doză de umor, negru însă pînă la macabru, au romanele din urmă ale lui Ioan Groșan și D.R. Popescu.
Dacă admitem că literatura nu e pură ficțiune ci un indicator, un seismograf al realității care amplifică și codifică, transcrie grafic semnalul pentru a-l face vizibil, e clar că trăim vremuri de o neînchipuită violență.
Un alt fapt: am citit comentarii pe un sit de sport despre situația jucătorului Mutu. Audiența era împărțită net în două tabere. Unii ziceau: iar ne-am făcut de rîs, se vede că e român, e un ratat etc. , alții: v-ați mîndrit și ați profitat de talentul lui și acum cînd e la greu îl arătați cu degetul, nerecunoștință tipic românească, obtuzitate etc. Nu asta contează ci faptul că replicile (zeci) de ambele părți erau de o violență fără egal. Niciun cuvînt măsurat, niciun comentariu fără invective și obscenități, cu unele litere înlocuite prin puncte sau nu. Preopinenții (dar și rudele presupuse ale acestora, în special mamele lor, desigur) erau desemnați cu cele mai jegoase calificative și Slavă-Domnului, româna nu duce lipsă de așa ceva.
În ceea ce mă privește, iubitor de pace și cordialitate, dar mai ales de haz, regret tot mai mult timpul în care mi-e dat să trăiesc. Cît privește cazul Mutu sînt liniștit că, în caz de indisponibilitate, poate fi oricînd înlocuit de Surdu.

6 comentarii:

  1. Excelent articol, admirabile observații...

    RăspundețiȘtergere
  2. romanul lui soviany e aparut in 2011 nu 2010

    RăspundețiȘtergere
  3. Apostasie? Progres? Ambele? Violența se mediatizează judicios devenită cîmpul în care se execută cu predilecție exerciții, de la simple pînă la adevărate performanțe (vezi premiul Nobel pentru pace de anul trecut, mi se pare), de fantezie.
    E cultivată:
    dinadins, cu viclenie, cu îndemânare de către cei titrați, în văzul tuturor sau din culise, angajați fiind chiar în lupta împotriva acesteia;
    într-un mod spontan, atavic, vulgar, chiar și cu viclenie și îndemânare de cei mai puțin alfabetizați care admiră, aplaudă, copiază pe cei descriși în paragraful anterior, dar care înfierează, în acelaș timp, pe toți cei care recurg la violență.
    Ce încurcătură! Prea-previzibila natură umană aservită, după cădere, „eului”, sucombată instinctelor și însăși inteligenței sale superioare. Asta în lipsa cunoașterii de sine.
    Atuul la îndemâna oricui: o alegere bine făcută. Ca aceea de a fi iubitor de pace și cordial.
    Silvana T.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Silvana si Serban
    Multumiri.
    @ Anonim
    Corect. Văd că e trecut 2011. Eu l-am primit pe 5 ian si am presupus că a apărut cu 2010. NU schimbă cu nimic. Înseamnă că trendul din 2010 continuă.

    RăspundețiȘtergere
  5. Enrique Anderson Imbert fonda realismul magic pe o întrebare de un bun simţ elementar: „Ce câştigi dacă pui o oglindă într-o cocină?”. Ca şi el, înclin să cred că nu obţii altceva decât o a doua cocină, adeseori chiar mai murdară decât cea iniţială, de oglindit; ori rostul creării şi a consumului de artă este de a nu fi distruşi de realitate (atât de ameninţătoare uneori)!
    Pace şi umor tuturor!

    RăspundețiȘtergere
  6. @A Buzdugan
    E drept. Dar daca pui oglinda numai in palate si vile cu piscina obtii tot o imagine restrinsa, falsa prin omisiune a realitatii. Cred ca oglinda trebuie totusi, vorba clasicului, plimbata de-a lungul drumului.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog