Cărți noi! Horia Bădescu - Vei trăi cât cuvintele tale, Editura Dacia XXI * * *

Îmi descopăr cu oarecare surprindere o afinitate deosebită cu poezia lui Horia Bădescu, una apărută abia acum, după ce, la primele încercări poetice mă simțeam în stare și chiar îmi doream să adopt în versurile mele jerbele de scîntei ale ludicității optzeciste. Astăzi, minimalismul și conceptualizarea din versurile lui Horia Bădescu mi se par potrivite cu propriul mod de a înțelege poezia și văd în poet un „alt eu însumi” cînd scrie, de pildă: „Niciodată la masa ta/ ziua n-o să-și așeze/ sălașul!/ Trecătoare sunt clipele,/ orele,/ zilele,/ trecător ești și tu/ de tine însuți mereu lepădîndu-te,/ niciodată altceva/ decât pruncul morții-nvățînd/ limba maternă”. Este o poezie tipică pentru volumul care adună două cicluri destul de asemănătoare, realizate în continuitate: „O-ntreagă zi” și ”Miradoarele abisului”, apărute mai întîi în limba franceză. Ceea ce trezește atenția și atrage admirația pentru poezia lui Horia Bădescu este, după cum se vede din exemplul citat, emblematic așa cum ziceam, simplitatea limbajului, metafora unică și puternică în care se concentează sensul textului după o expozițiune liniară, precisă, despodobită. La scara întregului volum, înțeles ca un poem unic, afirmația decisă a titlului enunță teorema pe care fiecare text contribuie s-o demonstreze. Poetul înțelege, cu tristețe și mai rar cu revoltă, că existența sa, a eului său, e dependentă de cuvinte și de dăinuirea lor, inducînd ideea caducității acestora sau măcar a accepțiunii lor contemporane viețuirii celui care le scrie. „Spiritualizarea discursului poetic” despre care scria îndreptățit Răzvan Voncu, referindu-se la Horia Bădescu, nu este la poet un procedeu exterior, ci o formă firească de ființare a numitului discurs. Poezia este eterică, lirismul vine tocmai din muzica sferelor (aici conceptelor). Nu există în volum nici o singură descripție de peisaj familiar, cotidian, niciun scenariu epic ori personaj. Cititorul simte o sufocare, precum a alpiniștilor pe vîrfurile înalte cu aer rarefiat, iar poetul nu oferă măștile de oxigen ale vreunei cochetării cu derizoriul. Riscurile de a fi abandonat de un lector pe care nu-l flatează deloc există, dar Horia Bădescu și le asumă pentru a rămîne consecvent cu poetica sa. Mi se pare că nu greșește pentru că, pentru el, „castelul de gheață” al reflecției pure e de fapt peisajul familiar. Cei care i se pot identifica au de cîștigat contactul cu o poezie însemnată.