Cărți noi! Nicolae Manolescu - Povești pentru oameni mari, Editura Mașina de scris * * * * (I)

Cred că nu există autor contemporan pe care să-l fi recitit mai des decît pe Nicolae Manolescu. Încă înainte de 1981, anul în care l-am cunoscut la Cenaclul de Luni, eram fascinat de precizia și suplețea scrisului său. În 1982 a apărut volumul „Teme 3”, în care criticul publica și povestiri, dar nu am îndrăznit să-i cer doritul autograf decît după vreo 28 de ani. Recent așadar, autorul a scris pe exemplarul de la Cartea Românească, din străvechea colecție critică-eseu, devastat de recitiri și împrumuturi, încheiate din fericire cu restituiri: „Elevului H.G. din clasa…” Ce-i drept, în relația mea de cititor cu Nicolae Manolescu am rămas elevul clasei a XII-a C, care explica la orele de română în ce constă „ionicul” cu aplicație la „Patul lui Procust”. Îmi dau seama cu stupefacție că în 1982 liderul Cenaclului avea vîrsta mai mică decît a mea de astăzi.
Toate prozele și fragmentele de jurnal cuprinse azi în „Povești pentru oameni mari” și care însumează respectabila cantitate de 330 de pagini îmi erau cunoscute. Le-am recitit însă cu aceeași privire, de cititor plezirist, nu de „critic”, bucuros că nu trebuie să le mai culeg din volumele de „teme”, mereu rătăcite pe rafturi diferite și aflate într-o stare tehnică de nedescris. E uimitor cît de puțin, totuși, a scris Nicolae Manolescu în genul pe care îl cunoaște atît de bine și pe care, cînd are chef, destul de rar adică, îl practică magistral.
Sînt, în literatura noastră, texte față de care mi-e greu să mă „obiectivez” pentru că afinitatea față de ele e prea puternică. Aici intră autori diferiți: Creangă, ambii Caragiale, Camil Petrescu – dramaturgul, G. Călinescu – romancierul, Arghezi ca prozator, triada Preda-Barbu-Dumitriu, Cărtărescu din „Visul” și „Levantul” și alți cîțiva precum și Nicolae Manolescu din „Teme”. Foarte interesantă și benefică mi s-a părut această separație a „temelor” în proză-jurnal și „teme literare”, volum aparte, publicat la Polirom cam în același timp cu „Povestirile…”. Puse astfel, prozele profesorului capătă o altă pondere. Îmi pot imagina un cititor tînăr neștiind prea bine cine e N.M. și descoperindu-l întîi ca autor de ficțiune. Sînt sigur că un asemenea cititor, găsind ulterior „Arca lui Noe”, „Istoria critică…” și cîte altele a mai scris, nu-l va „trăda” pe prozator în favoarea criticului.
(va urma)