Cărți noi! Medeea Iancu - Divina Tragedie, Ed. Brumar * *

Orice critic este dispus să acorde unui debutant un comentariu mai generos, ori să sublinieze cu precădere părțile pozitive ale scrierilor de debut, să încurajeze vocația începătorilor. Se poate spune că un scriitor are parte de comentarii binevoitoare cel puțin de două ori: la debut și la necrolog. Nu este însă potrivit ca bunăvoința întîmpinării debutului să se transforme în extaz, în exaltarea unor calități care lipsesc ori nu sînt vădite, în vorbe mari pe care, de altfel, criticii respectivi le împart cu zgîrcenie altora, consacrați. Nici trecerea sub tăcere a defectelor și ignorarea influențelor, la care majoritatea începătorilor sînt supuși, nu poate fi un lucru constructiv.

Medeea Iancu este o debutantă cu destule calități, cu tehnică, tributară unor modele. „Divina tragedie”, volum de debut onorabil, cu pasaje pregnante și cu diluări destule, resimte influența optzecistă-nouăzecistă și se înscrie într-o serie al cărei cap este cel de mulți urmat, de nimeni egalat: Cristian Popescu pe care poeta îl combină ingenios cu piesele de deghizare infantilă ale Simonei Popescu. S-au mai ilustrat pe această linie poeți feluriți de la Mihail Gălățanu și Diana Manole la Saviana Stănescu și mai nou la Iulia Militaru. „Divina tragedie” este un „poem de familie”, construit de-a lungul unui fir epic, în care evenimentul central, reperul existenței povestitoarei-copil, este dispariția tatălui. Această tragedie e suprapusă cu aceea a bolii aceluiași personaj narator, supus la intervenții medicale severe și a cărui frică de moarte, potențată de traumatismul infantil al decesului părintelui iubit, generează textul.

Nu cred însă că elogiile halucinante semnate pe copertă de Ion Pop, Al. Cistelecan, Nichita Danilov și Luigi Bambulea au acoperire prin textul închis în această copertă. „Terifiantă cronică de familie”, ”Simfonie a unei dureri sublimate”, „Momentul recuceririi unor teritorii uitate”, „nu e un simplu debut, nici măcar un debut excepțional, ci un eveniment” etc. etc. sînt vorbe prea mari pentru un debut izbutit, dar nu ieșit din comun.

De prisos să mai subliniez că elementele principale ale construcției nu sînt noi: redarea existenței și mai ales a unei drame de familie din perspectiva copilului, relația cu tatăl și rememorarea ei după extincția acestuia, infernul maladiei proprii și notarea rece a senzațiilor prilejuite de boală și tratament. Medeea Iancu le tratează într-o viziune proprie, pe-alocuri originală și impresionantă, pe-alocuri atinsă de banalitate ori exagerată în anumite laturi. Cel mai mult supără excesul de enumerări în chip de joc infantil: ”tata este un tată cu ficatul mărit/ tata este un tată fără splină/ tata este un tată fără soție/ tata este un tată fără pat” etc. care se întîlnesc destul de des. Nu mi s-au părut inspirate nici sublinierile prin majuscule ale unor versuri anodine precum: EU ATÎRN DE INIMA TA CA DE UN CATHETER, nici copilăreala cînd devine excesivă. Mai sobră, echilibrată și inspirată este ultima secțiune, Largo (sînt trei, cu indicații de interpretare ca la un concert). Cu excepția finalului său, care este și al cărții, în care se cade iar într-o interminabilă enumerare de „dumnezei”: „dumnezei căzuți, dumnezei puturoși, dumnezei provinciali”, vreo 15 la număr cu toții, sastisind cititorul și secătuind orice metafizică.

La ce ne putem aștepta de la Medeea Iancu în viitor e greu de spus, debutul e o carte completă în sine și finită, calea aceasta nu mai poate fi reluată. Poetă cu calități dar cu scriitura insuficient supravegheată, ea poate evolua doar astupîndu-și urechile pentru cîntecele de sirenă ale elogiilor exagerate.