"Polul opus" (Calistrat Hogaș III)

Calistrat Hogaș „se află la un pol opus mai tuturor celorlalţi ironişti şi humorişti ai epocii de după 1900” credea Tudor Vianu fără să explice în ce consta „polul” celorlalți. Poate pentru că el „abuzează de reminiscenţele cărturăreşti şi de procedee ale vechilor canoane clasiciste, normative şi autoritare” după cum scria Şerban Cioculescu.

E greu de spus însă unde se termină uzul și începe „abuzul” pentru că, în cazul lui Hogaș, înclinat cum se vede în toată opera lui spre hiperbolă acest abuz este însăși forma de existență a operei. El repetă enorm spre a accentua, cu efecte umoristice, o stare de fapt, o constatare a sa. Pornește de la un molecula observației pentru a dezvolta apoi un organism hipertrofiat grotesc spre hazul cititorului.
Astfel este cunoscutul și repetatul de către exegeți pasaj al „cutiei de conserve a lui Avrum”. Soția cîrciumarului pune pe masă o prea-obișnuită cutie de conserve, dar care are, drept trăsătură inedită, o vechime percepută de narator, prin unghiul său de vedere deformat-măritor, drept colosală. De-aici, el se dezlănțuite într-o pletoră de comparații și trimiteri istorice, amplificînd ironic, savuros de altfel, posibila vechime a obiectului care, fiind vorba totuși de un aliment, creează asupra cititorului un efect puternic prin negativitate, anticipînd un exacerbat dezgust, resimțit visceral la lectură, față de posibilul conținut al bietei cutii din care, odată deschisă, ar urma să țîșnească precum din a Pandorei, grozăvii gustative și olfactive de neînchipuit.

Creadă alții ce-or vrea, dar în ceea ce mă privește nu pot să nu admir această, rară în literatura noastră, gonflare erudit-ironică demnă de Rabelais cu hîtra ei oripilare, transmisă senzorial „semenului” cititor: „Nu stiu daca regii egipteni mâncau sardele de cutie; sunt însă încredințat că cutia pe care Sura o pusese pe tejghea ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichități, ca o piesa arheologică din timpurile faraonice; (…) De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avrum (...) purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice și distinctive ale unei adânci antichități. E de prisos să mai spunem că deosebite generații de muște și tânțari, ce trăiseră și muriseră sub acoperământul ospitalier al lui Avrum, făcusera din ea albumul lor!...”

Într-o lucrare recentă despre „Calistrat Hogaș - Memorie culturală şi configuraţie stilistică”, Diana Ivan neagă cu argumente întemeiate ideea lui Dumitru Micu, expusă în „Istoria...” lui, conform căreia autorul drumurilor de munte „nu a asimilat cultura într-o asemenea măsură încât să nu se simtă în scrisul său nici un moment efortul de a asocia priveliştea din natură imaginilor livreşti”, fiind și un orgolios încântat de cunoştinţele sale. Nu cred nici eu că un scriitor cu finețea stilistcă a lui Hogaș și mai ales cu erudiția lui, firească pentru un profesor al acelei epoci, simte nevoia să-și epateze cititorul prin etalarea unor cunoștințe memorate. El mai degrabă îl convoacă pe acest cititor la un festin lexical și de referințe culturale prezumînd generos că el are acces în mod firesc la înțelegerea deplină a acestora. Lucru de altfel ușor de închipuit pentru cititorii, cîți vor fi fost, ai Vieții Românești de la începutul secolului XX. Vocabularul lui Hogaş este eteroclit şi cultivat; am putea spune chiar artificial punctează Vladimir Streinu, fără să se mire, și adaugă faptul evident că vocabularul acesta este şi mai cuprinzător decât al lui Creangă, „prin tot ceea ce îi vine din zona neologistică”, ajungînd la ceea ce Diana Ivan numește inspirat „răsfăț neologistic”. (va urma)