miercuri, 28 septembrie 2011

Nu-mi prea plac galacticii

Competiția sportivă presupune victorii și înfrîngeri. Unii înving mai des sau mai categoric. Cînd însă cineva învinge tot timpul și la scor trezește admirație o vreme, dar aceasta, inevitabil se blazează. Bucuria competiției e dată și de doza de imprevizibil. Dacă o echipă colectează toate valorile devenind „extraterestră”, dacă un jucător cîștigă totul spulberînd inevitabil adversarii, încît casele de pariuri nu-l mai pun pe liste sau îi acordă cote de 1,05, competiția nu mai are haz.

De aceea, față de campionatul de fotbal al Spaniei, dominat de galactici și extratereștri pe care orice parior îi antipatizează pentru că nu îi dau cîștig, cel al Angliei e mult mai vioi, ca și al Italiei, ba chiar de bergenbier-ul noastru în care apar din neant - ca în neant să cadă - echipe ca Urziceni, Cluj, Oțelul rupînd repulsiva monotonie a vremurilor cînd Steaua și Dinamo luau tot: jucători și trofee. Și la tenis, seriile neîntrerupte de victorii și marile sau micile șlemuri, oricît ar fi de admirabile nu sînt neapărat agreabile.

Unul dintre sensurile întrecerii este surpriza, altul e echilibrul. Stadioanele se umplu la jocuri echilibrate și se golesc la cele în care rezultatul e cunoscut dinainte. Extinzînd la literatură aceste observații, trebuie să spun că o carte unanim elogiată, un autor proclamat clasic în viață mă fac să ezit între admirație și dorința de a trăi suspansul controverselor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog