Cărți noi! Gelu Vlașin - Ayla, Editura Cartea Românească * * *

Gelu Vlașin este un poet care se promovează bine. Și-a construit un imperiu virtual numit „Rețeaua literară”, unde organizează publicări și competiții lirice, și asupra căruia domnește cu aplomb și hărnicie. Folosind cu abilitate mediul virtual, el face ca, măcar printre tinerii poeți, să nu prea existe unul ce nu i-a auzit numele sau citit o parte din operă. Este sigur că influența lui Gelu Vlașin nu s-ar putea exercita dacă nu ar fi un poet experimentat și de valoare și, în plus, un poet trendy. Publicarea volumului Ayla este și o manevră de imagine, Gelu Vlașin combinînd avangardismul de scriitură și atitudine cu înfigerea unui pilon sigur în teritoriul stabil al certitudinilor editoriale. Pe scurt, poetul „tratat la psihiatrie” (titlul unui volum anterior) știe să utilizeze clișeul romantic al psihedelicului fiind, în realitate, un pragmatic.

Vorbind efectiv de poezia lui Gelu Vlașin din recentul volum, vom remarca foarte repede un limbaj direct, care nu ocolește însă cîte-o metaforă spectaculoasă. Poezia nu este reflexivă, dubitativă, ci afirmativă, jubilantă, asemeni celei a unui Labiș adolescent, deși poetul nostru, împlinind recent 45 de primăveri, i-ar putea fi tată unui poet la vîrsta „primelor iubiri”: „ayla/ e o lume/ și lumea asta/ e dincolo de lume/ când o îmbrățișez/ simt sfâșierea luminii/ încă nu știu dacă/ eu fac parte din lume/ sau lumea face parte/ din mine” ori „aș vrea atunci/ să prind buzele aylei/ într-o menghină/ a buzelor mele/ apoi să mă/ transform/ într-o libelulă/ sărutul meu/ să devină/ o limbă imensă de foc”. Aceste texte, cele din primul ciclu poetic intitulat chiar Ayla, comunică puțin, și relativ monocord. Ele se înscriu într-o reprezentare serială: ipostaze ale Aylei și ale adoratorului ei, universul este deliberat redus la cei doi îndrăgostiți, lumea în care ei baletează, ca Amor și Psyche, este un decor de contururi vagi. Numai că, invers decît în mitologie, Cupidon este cel care, cu opaițul poeziei, caută să o lumineze pe Ayla.

Al doilea ciclu al cărții - care nu are cuprins, fapt enervant pentru cronicarul care vrea să regăsească anumite pasaje – este un „calendarium” în care autorul își narează destul de simplu experiențe cotidiene care semnifică prea puțin pentru un neimplicat. De fapt e o reverență în fața scriiturii directe, uneori argotice a ultimului val și a corifeilor acestuia ale căror nume sînt menționate uneori cu litere aldine, dar lipsite, cum e bon-tonul, de majusculă. Să reținem jucata indiferență, blazarea și limbajul mai frust, prin care Gelu Vlașin se aliniază explicit două-miiștilor tîrzii. „încă din prima zi./ mi-am băgat picioarele./ cristinei nici nu-i pasă./ și poate nici manasia./ n-a fost în cea mai bună formă./ înjurînd formele fixe./.../doboș nu mai vrea să scrie/... am văzut-o pe lolita./ volatilizându-se în brațele lui coman.”

Ultima secțiune, „sentire” se compune din fragmente pansive, reflecții care mobilizează concepte. Ea nu are nimic, dar absolut nimic, în comun cu cele anterioare Poetul filozofează, marcîndu-și cuvintele în două moduri: cu litere cursive pentru trăirile subiective, și cu litere aldine pentru termenii pe care probabil îi consideră consacrați drept termeni filosofici: gândire, trăire, înspre, dinspre, deși unii sînt simple prepoziții care nu au, intrinsec, nicio încărcătură semantică specială. Reflecțiile din această zonă, mai puțin simpatică, a volumului sînt uneori inutil prețioase, părînd că ridică la rangul de dicton simple tautologii: „ești un călător dacă știi să călătorești”. „privesc mereu înspre și nu dinspre noțiunea de liber” etc.

Cred că un cititor lucid poate face abstracție de aceste ultime și, din fericire, puține texte, pentru a descoperi un poet viu, jubilant, un neo-neo-romantic ardent.