duminică, 30 ianuarie 2011

O revistă relativ tînără, dar cu merite multe

Semnalez o revistă frumoasă și merituoasă care apar în condiții destul de dificile fiind publicată într-un oraș mic, dar care încearcă să atragă colaboratori cît mai buni și să aibă un nivel elevat. Are și un sit frumos la care puteți citi toate numarea din 2008 de cînd apare și pînă în prezent: Spații culturale. Reactor șef Valeria Manta-Tăicuțu.

Anca Mizumschi Versouri, Editura Humanitas * * *


Poezia Ancăi Mizumschi se esențializează cu fiecare nou volum și se descărnează. A ajuns acum ca o radiografie în care se zărește foarte vag conturul corpului și singurele lucruri care apar intens sînt oasele sau, și mai intens, tijele de metal din oase. Economia de cuvinte, de forme stilistice și chiar de viraje sintactice pe care orice poet simte nevoia să le facă, măcar pentru a se convinge de propria-i virtuozitate, a ajuns la limita subzistenței. Un devorator de poezie voluptuoasă lăsat singur cu volumul Ancăi Mizumschi ar muri de inaniție. Școala lui Cristian Popescu, mai vizibilă pentru cunoscători în acest volum decît în altele, a dat un exemplar ciudat – pe negativ. Toată vorbăria, tot rococo-ul și coloratura argotică, bășcălioasă și tragică a maestrului este întoarsă pe dos de poetă ca și cum ar da o replică la textele aceluia, încercînd să refacă din linii negre pe alb tabouri picate păstos. Totul este ”uscat”: „orașul e o clisă uscată de sînge, zidărie și oase care îmi curge/ pe mîini într-o chiuvetă murdară. Locuiesc/ la ultimul etaj, într-o groapă”. Poeta e un „copil cuminte care mușcă din moarte” și se arată „mîndră ca un general de armată care a omorît mulți oameni”. Reconstituirea morții nu se face, ca la modelul menționat și hăituit cumva polemic, al lui Cristian Popescu, din belșug de materiale, ci din cioburi mici, așchii și „zimți”, asemeni pozelor invocate în alt volum. „Între moartea de ieri și moartea de mîine”, Anca Mizumschi are forța singularității ei și mai ales pe aceea copleșitoare de a privi în față Nimicul „de după”.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Cărți noi! Radu Vancu - Sebastian în vis, Editura Tracus Arte * * *


Printre făuritorii impuși recent publicului mic dar vesel al poeziei contemporane, Radu Vancu (n.1978, filolog sibian), la nici 10 ani de la debut, face figură de senior. Și versurile lui, și hărnicia scrierii comentariilor, calitate care este esențială ca și valoarea cînd e vorba de un comentator, precum și suprafața lui socio-culturală îl impun acestui public și, e de sperat, și unor cititori mai puțin suprapuși „lumii literare”. Viziunile lui Radu Vancu sînt controlate de o inteligență specială care nu ofilește, nu strivește, vorba lui Blaga, nu numai sensibilitatea, dar nici măcar o muscă. Senzația pe care o dă Radu Vancu, poetul și comentatorul de poezie, alcătuitorul de antologii etc., este aceea de echilibru și întemeiere. Cei care preferă în literatură schizoizii vor fi rezervați față de acest poet așezat în echilibrul unei depline normalități. Cum în materie de lirică nu se pot da rețete, nu e sigur că drumul rigorii se înfundă după cum, desigur, nici încheierea tuturor nasturilor n-a creat neapărat capodopere. Ce este „Sebastian în vis”? Titlul e împrumutat cu folos, cum postmodernismul știe că e bine: un personaj, o replică, un nume verificate fac cît trei. Iar conținutul, compus din șapte cînturi, este o jubilație ludică și delicată a poetului la intrarea în lume a (presupun) primului său fiu. Dacă, nu cu multă vreme în urmă, la trecerea prin aceleași etape, aș fi avut talentul și curajul de a mă înduioșa ale lui Radu Vancu, aș fi scris la fel. Eu am preferat „indirectele”, în versuri ludice cîntate fals noului-venit. Important e că adormea, ceea ce, la lectura cînturilor lui Radu Vancu, n-aș băga mîna în foc pentru micul Sebastian. Dar poemele nu pentru el sînt scrise, ci pentru noi, pentru lume, care trebuie să aflăm și să fredonăm această „Odă a bucuriei” scrisă în chip de proză rimată cu o încîntătoare explozie de entuziasm, tandrețe, surprindere și înțelepciune. Deci să ne bucurăm! Căci el merită, dar și noi merităm!

vineri, 28 ianuarie 2011

Avanpremieră editorială! Un poem din „Pantera sus, pe clavecin”


călătoria


cer un bilet pentru efiria
nu mi se dă
ce să cauți la efiria
n-a mai plecat niciun tren către ea
de ani și ani și
cine ești tu să
te duci la efiria

cer un bilet pentru efiria
nu mi se dă nimic
cer restul nu mi se dă
cer banii înapoi
e degeaba

cine e ăsta să meargă la efiria
mai așteaptă nu te sfătuim
e departe pericole
ce știi tu despre asta
mai bine ia-ți un bilet
pentru motru pentru mizil
unde-am ajunge dacă
am ajunge toți la efiria
cer un bilet pentru efiria
mă huiduie mă gonesc mă lovesc
toți călătorii impiegații acarii

cum ți-ai petrecut vacanța
mă întreabă indiferent
marele inchizitor
am fost în efiria
și de ce nu mi-ai spus
zice indiferent marele inchizitor
te-aș fi rugat să-mi aduci
cîteva pietre de pe țărm

scot din buzunar
cele cîteva pietre fierbinți
i le întind le ia
fără să le privească
ai grijă îmi spune
cînd te mai duci în efiria
e departe e pericol acolo
sînt lei

Ciudățeniile unui sondaj

Mi se semnalează pe bună dreptate că romanul lui Stoian G. Bogdan se numește "Nu știu câte zile", nicidecum "Cât mai multe zile". Cum am scris în sondaj. Știam dar... am uitat. Doar am scris depre el, dar m-am bazat pe memorie care mai da rateuri, nu am luat cartea în față. Vedeți dezavantajul unui titlu complicat? Nu poți uita „Groapa” sau „Război și pace”.
Din păcate formatul nu mă mai lasă să modific titlurile în sondaj.

O altă ciudățenie de alt tip. Ieri aveam 40 de votanți la sondaj. Azi am găsit doar 26. E posibil? Oare 14 votanți și-au retras votul? E o eroare de program? Nu pricep!

joi, 27 ianuarie 2011

Ioan Groșan și Securitatea

E un subiect la zi. Unul trist.
Am citit pe blogul scriitorului Octavian Soviany un punct de vedere pe care îl redau, îl respect dar nu pot să-l aprob. Nu pot s-o fac în primul rînd în memoria celor din familia mea care au făcut închisoare și au avut domiciliu obligatoriu, și li s-a confiscat tot cu excepția hainelor de pe ei.

Octavian Soviany scrie:
„...Pe scurt, punctul meu de vedere:
nu mi se pare deloc reprobabil gestul sau avand in vedere urmatoarele:
1. avea 19 ani
2. era in armata, in niste conditii inspaimantatoare (stiu asta de la Ţeposu)
3. a fost amenintat cu excluderea de la facultate, si nu ar fi ramas decat un muncitor necalificat iar literatura romana ar fi pierdut cu siguranta un mare prozator.
este o ipocrizie si o demagogie nemaipomenita sa faci atata caz de slabiciunile unui tanar derutat si intimidat cand fostii securisti au toti pensii barosane, afaceri prospere si o duc mai bine ca niciodata. masurile represive erau luate de ei , nu de bietii informatori de ocazie, cazuti prada mai mult sau mai putin intamplator, unui instrument diabolic de manipulare. dacă dîm cu pietre în “copiii de mingi”, ce facem cu arbitri?”

La aceasta am răspuns:
Ioan Groșan este un scriitor bun, e prietenul și al meu. El trebuia să spună în 1990…92…94, nu știu cînd, dar din vreme: am făcut un lucru urît în 1974, am fost amenințat și am cedat, m-am retras în 1978. Dacă vreți, mai vorbiți cu mine, dacă nu, nu. Cît despre realitatea amenințării – cunosc foarte mulți oameni care nu au colaborat deși s-au făcut presiuni asupra lor începînd cu părinții mei, (și asta în timp ce bunicul meu era în închisoare, deci aveau imaginea a ce se poate întîmpla și aveau un copil). Ei au refuzat și să intre în PCR. Au fost ținuți pe linia a 2-a, n-au fost lăsați în Occident dar nu i-a dat nimeni afară din serviciu sau anterior din facultate. Nu cred că, în 1974 mai ales, sau chiar in 78 refuzul aducea un risc major.

Apoi, cînd Eugen Uricaru, tot scriitor bun, a fost aproape linșat că a colaborat nu l-a apărat nimeni. Nici măcar Ioan Groșan. Și poate că așa era drept. Dar să judecăm egal în situații egale. Încă un pic și rezultă că noi care n-am colaborat sîntem niște ticăloși, iar turnătorii niște biete victime. Gestul ESTE reprobabil. Că pot fi invocate circumsatnțe atenunate e altceva.

Eu voi continua să îl salut pe Ioan Groșan și să-l citesc, dar fiecare să ne asumăm vinovățiile, cîte le avem. Și n-o să vărs acum și lacrimi pentru „bieții informatori”. Le țin pentru bieții deținuți politici, pentru deportați, pentru cei persecutați de regimul comunist.

Premiile ARIEL 2010

S-au decernat azi la Casa Vernescu Premiile Anuale ale ARIEL (asociație de editori din care fac parte editori și reviste literare printre care Cartea Românească, Limes, România literară, Luceafărul de dimineață, Ramuri). Premiile se acordă pentru cartea Anului și Revista Anului dintre cele publicate la edituri membre, respectiv reviste care au aderat la ARIEL (mai există și alte asociații de editori, cum se știe).

Premiul pentru Cartea Anului a fost împărțit între poetul și prozatorul Nichita Danilov pentru romanul „Ambasadorul invizibil” (Ed. C.R.) și criticul literar și poetul Ion Pop pentru recenta sa carte de critică „Din avangardă spre ariergardă” (Ed. Vinea).

Revista anului a fost desemnată „România literară” (director Nicolae Manolescu, redactor-șef Gabriel Chifu) iar o diplomă de merit a fost acordată noii reviste „Conta”, condusă de poetul Adrian Alui Gheorghe, revistă înființată chiar în 2010 la Piatra Neamț și care a ajuns la nr.4.

Felicitări merituoșilor laureați!

Anul trecut, la prima decernare, au fost premiați pentru cartea anului Marta Petreu și Mircea Mihăieș, iar pentru revista anului „Memoria - revista gîndirii arestate”.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Pantera sus, pe clavecin


E iminent și inevitabil!

În 2011, probabil în februarie, voi publica un nou volum de versuri:
„Pantera sus, pe clavecin”

Au trecut 8 ani de la precedentul: „Creșterea iguanelor de casă” (Ed. Vinea).
Din motive imposibil de elucidat am avut cîteva accese de inspirație care au umplut, în cîteva zile viitoarea carte. Cum ar fi spus Catrina Moromete: se vede că am intrat în anul morții.

La ce editură? Licitația continuă. O dată... de două ori... Oferă cineva mai mult?

luni, 24 ianuarie 2011

O aniversare!



24 ianuarie 2004 - 24 ianuarie 2011

Au trecut foarte repede șapte ani!

Cărți noi! Liviu Radu - Lumea lui Waldemar, Ed. Tritonic * * *


„Liviu Radu este printre puținii scriitori români (...) care ar fi făcut carieră pe continentul nord-american. Ar fi fost nominalizat la mariile premii ale genului și ar fi cîștigat an de an cel puțin cîte un Hugo, Nebula sau Locus. Ar fi fost invitat de onoare la orice convenție locală sau internațională și numele său ar fi intrat în toate dicționarele literare și de gen”.

Această caraterizare pe cît de succintă pe atît de exactă îi aparține lui Costi Gurgu, el însuși autor de SF&F, emigrat chiar pe continentul nord-american. Liviu Radu (născut în 1948 la București, automatician) este un monument. Dar noi, din păcate nu ne prețuim monumentele, ba le și demolăm pe față sau pe șest. Literatura română SF&F are autori excelenți care, vorba lui Costi Gurgu, au doar handicapul limbii și al pieței noastre sărmane. „Waldemar” al lui Liviu Radu a stat în sertarele sistemului editorial românesc 10 ani (1995-2005) în loc să îl ducă pe autor în topul vînzărilor. Iar de capodopera sa „Constanța 1919” puțini au auzit chiar în lumea literară care snobează aiurea literatura SF&F acordînd mai multe galoane cîte unui poet meteoric, menit dispariției după un sezon.

Liviu Radu este și un precurosr al literaturii Fantasy la noi. Teralogia sa despre Waldemar, adunată într-un volum de peste 600 de pagini la Tritonic, cuprinde romanele anterioare: Waldemar, Blocul câș, O după-amiază cu bere și zîne (s-a plimbat în 2010 pe la toate juriile, eu încercînd din răsputeri să îl premiez și eșuînd din... lipsa premiilor de gen, altă tîmpenie a sistemului nostru literar, s-a ales doar cu o nominalizare la USR) și un roman inedit: Vânzoleli nocturne.

Liviu Radu și-a pus problema, încă în 1995, fiind și un reputat traducător din engleză, aducînd în română peste 40 de volume de Asimov și alți „grei” ai SF-ului, a creării unor romane F autohtone, cu miză pe folclorul nostru. Acest lucru mă preocupă și pe mine și de aceea, firește, nici romanul meu „Făt-Frumos din Lună” nu are editor. Va zăcea și el 10 ani? Posibil.

Waldemar e un personaj real, cu păcate și calități, din zilele noastre, dar care montaniard fiind, are norocul să fie răpit, sus la munte, la izvor, de iele. De-aici se deschid numeroase posibilități și acțiuni antrenante, pline de suspans dar și de umor. Liviu Radu nu are numai talent și o puternică dar bine strunită imaginație. El are în primul rînd o inteligență „brici” pe care o utilizează cu succes în decuparea intrigilor, personajelor și în urmărirea oricărei idei ofertante pînă la limitele ei, construind ingenioase paradoxuri narative.

Nu am intenția să rezum patru romane în cîteva rînduri. Pot doar să remarc reușita literară a lui Liviu Radu pus în sfîrșit oarecum într-o lumină mai puternică de apariția lui Waldemar. Nu uit însă că toate calitățile mai sus enumerate le etalează autorul și în proza scurtă, cîteva dintre acetea fiind modele canonice ale genului SF&F. Va veni curînd topirea genului acestuia în main-stream, și semne sînt cu droaia și la noi. E un proces la care punem umărul destui și ar trebui s-o facem mai hotărît. Atunci autori ca Liviu Radu, în primul rînd, dar Cristian Mihail Teodorescu, Dănuț Ungureanu și mulți alții își vor avea locul în raftul de onoare al prozei. Care una este și pentru judecata căreia nu există trimiteri în boxe marginale ci doar două „temniți” inegal de largi: cea a cărților bune, și cealaltă, cea mare.

duminică, 23 ianuarie 2011

Cărți noi! Oliviu Crâznic - … și la sfârșit a mai rămas coșmarul, Editura Vremea * *


Am parcurs și eu, ca mulți cititori entuziaști care l-au votat într-o veselie la un sondaj de opinie despre cel mai bun roman al verii trecute (2010) romanul gotic cu vampiri și „nosferați” al lui Oliviu Crîznic. Am constatat că e bine scris, desigur, asta nu se poate nega. Eu îl iau, pînă la un punct, ca pe o parodie a genului. Lucrul acesta nu e din păcate sigur și aș prefera să cred că în această nesiguranță este doar un nou truc al autorului. Un naiv îl poate lua în sine, eventual se va îngrozi, altul va recunoște însă clișeele genului. Cumva și „Numele trandafirului” e un roman parodic la un nivel foarte subtil și înalt.

Mie mi se pare că și secțiunea finală (ce putea totuși lipsi) în care autorul ne dă exemple „reale” de licantropii, vampirisme etc. pune partea de epocă într-o lumină parodică. Mai mult, așa cum ziceam, sper că asta a dorit și nu se ia în serios. Oricum asta a ieșit, eu m-am distrat destul de bine. Cam aglomerate sînt, mai ales spre final cînd devin de-a dreptul obositoare - tot semn de parodie - „fenomenele” sinistre. E de văzut prin comparație ce face Doina Ruști cu un singur duh (Zogru), respectiv o singură stafie (Fantoma din moară). Ține un roman cu fiecare dintre ele. Oricum mi se pare că debutul lui Oliviu Crâsnic e de bine. Ce nu am apreciat: titlul complicat și numele autorului. Acum e prea tîrziu pentru un pseudonim. Ceea ce am prețuit este în primul rînd curajul noutății: să te apuci în ziua de azi de un roman de această factură, mai ales într-un peisaj literar ca al nostru care cotează mai bine realismul jegos, e o îndrăzneală ce nu poate fi ignorată. Desigur, fără talent, această încercare în sine nu înseamnă mai nimic. Dar prozatorul îl are. El și editura urmăresc un anumit efect asupra publicului cu supra-titlul „Horror”, dar pentru un cititor lipsit de naivitate literară contează mai mult abilitatea conducerii acțiunii și stilul, ca și umorul conținut.

Personajele romanului sînt nobile. Naratorul e cavalerul Arthur de Seregens invitat la Castelul Ultimelor Turnuri la nunta unei marchize cu un cavaler austriac. Apare și un inchizitor acolo, apar și niște străini misterioși, unul fiind chiar mirele și acțiunea, cam lungă totuși și la un moment dat cam încîlcită, se desfășoară alert, fără a încetini la curbe. E păcat că realitatea istorică, detaliile de epocă nu sînt prezentate mai pregnant, însăși situarea în timp a acțiunii rămîne incertă, probabil pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Dar prozatorul n-a avut timp să se documenteze și s-a preocupat de rezolvarea complexei intrigi și de cumulul de orori. Tocmai aceste hecatombe, în care e de mirare că supraviețuitorii își mai păstrează mintea întreagă sub atacul forțelor malefice, accentuează aerul parodic. Dacă s-ar ecraniza, acest roman ar conduce sigur la o comedie horror.

E de salutat ideea lui Oliviu Crâznic și realizarea sa. Aștept acum însă de la el un roman de cu totul altă factură ca să mă conving că știe ce face. Acesta ar putea fi un roman realist și grav sau unul decis burlesc. În orice caz, încă o aventură „gotică” ambiguă nu mai e de dorit. Pentru că, dacă romancierul e talentat cum sper, drumul valorificării harului său e altul.

Anul prozei - 2010! Dvs. ce ați citit?


2010 anul prozei! Aveți mai jos o listă de 24 de volume care, în anumite conjuncturi favorabile, ținînd de jurii și de plasare teritorială pot obține și vor obține cert nominalizările și premiile importante ale anului, decernabile în 2011: USR, ASB, Filiale teritoriale ale USR, Academie, ale unor reviste și fundații.

Întrebarea, la care vă rog să răspundeți în sondajul alăturat, nu este „care e cea mai bună?” pentru că sigur nu le-ați citit pe toate. Eu însumi am parcurs doar 20 din 24 și zic că stau bine. Întrebarea este: pe care le-ați citit?

Răspunsurile dvs. vor da un semn despre așteptarea și căutarea cititorului, anvergura autorului și a editurii, interesul stîrnit de recenziile favorabile, capacitatea de absorbție a publicului avizat față de cărți cotate ca remarcabile. Eu unul am mari rezerve la vreo patru-cinci titluri, m-am conformat totuși părerilor autorizate și le-am inclus în listă, ca și pe cele patru necitite de mine, dar care au beneficiat de elogiile unor specialiști.

Evident comentariile sînt deschise și mă aștept să fie menționate și alte titluri. Nota bene: am omis din listă deliberat, deși a avut vreo 20 de cronici bune, „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”.
(imaginea - Corot - „Femeie citind” , asta nu înseamnă că la sondaj nu pot răspunde și bărbații)

Gabriela Adameşteanu - Provizorat
Radu Aldulescu - Ana Maria şi îngerii
Adrian Buzdugan - Capela excomunicaților
Dan Coman - Irezistibil
Nichita Danilov – Ambasadorul invizibil
Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii!
Ioan Groşan – Un om din Est
Marin Mălaicu-Hondrari - Apropierea
Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate
Radu Ilarion Munteanu - Trompetistul care semăna cu Melchiade
Cristina Nemerovschi – Sânge satanic
O. Nimigean – Rădăcina de bucsau
Dora Pavel – Pudră
Cosmin Perța – Două povestiri
Doina Ruşti - Cămaşa în carouri
Gheorghe Schwartz – Cei o sută. Secretul Florenţei
Constantin Stan – Gde Buharest
Dan Stanca – Mutilare
Stoian G. Bogdan - Cît mai multe zile
Bogdan Suceavă - Noaptea când cineva a murit pentru tine
Bogdan Teodorescu – Băieți aproape buni
Matei Vișniec – Domnul K. eliberat
Lucia Verona – Crima de la Jublieu
Daniela Zeca - Demonii vântului

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Blog cu Blog - Patriei Decalog! Cele mai bune bloguri din 2010. Simpatie

Pentru că este un scriitor excelent și prolific,
Pentru că este un om și un scriitor discret și politicos,
Pentru că îi plac literatura, filmul și muzica exact în felul în care îmi plac mie,
Pentru că are formație științifică și iubește pătimaș umanioarele,
dar și...

Pentru că este de o structură tipică pentru o România pe care am cunoscut-o puțin (1965-1974) și care putea să se îndrepte de pe atunci în altă direcție, salvîndu-ne pe toți
îl nominalizez drept

Cel mai simpatic blogger...

Pe Radu-Ilarion Munteanu (RIM)

Blog de Blog - Patriei Scop! Cele mai bune bloguri din 2010

Avantajul (dar și dezavantajul în economia timpului) trecerii din blog în blog pînă la 3 noaptea (cît e acum) este că, urmărind un blog nominalizat de X, găsești altul: Y care îl are în blog roll pe necunoscutul Z. Apoi intri pe blogul lui X să vezi ce-l duce capul de l-a nominalizat pe Y care îl are în blog-roll pe Z. etc.

Avantajul acestei „hore a blogurilor” (e tocmai ca în „Hora iubirilor” de Schnitzler) este că uneori se produce revelația. Pentru mine, pe ziua-noaptea de azi ea se numește...

Îl nominalizez la Marele Premiu „Pentru că-mi place”, cu motivația că efectiv îmi place, pe Mihnea Măruță (presupun că am nimerit diacriticele).

N-am avut timp să intru pe google să văd ce-i cu el, dar nu contează.

UPDATE

Am căutat pe Google și am aflat ceva:

„Mihnea Măruţă (40 de ani) a fost redactorul şef al ziarului Cotidianul exact un an de zile: din aprilie 2007 până în aprilie 2008. Înainte de asta, Măruţă a fost redactorul şef adjunct şi apoi redactor şef al săptămânalului Clujeanul, de la înfiinţarea publicaţiei, în martie 2000, până în aprilie 2006. El a mai fost şi redactorul şef al cotidianului Ziarul Clujeanului, din octombrie 2003, până în aprilie 2006. Mihnea Măruţă este licenţiat în Filosofie, este căsătorit şi are trei fetiţe”.

Ignoram complet aceste date pentu că nu îmi plac ziarele, nu știu care sînt ziariștii la modă, cu atît mai puțin redactorii șefi. Dar o să fiu mai atent.

vineri, 21 ianuarie 2011

Cărți noi! Doina Cetea - Ierboaia, Editura Dacia XXI * *


Cunoscută mai mult ca poetă și ca autoare a unor povestiri pentru copii, Doina Cetea apare acum în ipostraza de povestitoare „pentru adulți”. Titlul nu e foarte atractiv dar se justifică în text. Cele șase povestiri se împart în două categorii: cele definit autobiografice și cele în care fantasticul difuzează discret dar decis în real. În prima categorie, găsim relatarea ca și memorialistică a întîmplărilor din Cetea, localitatea natală de la numele căreia vine și pseudonimul autoarei, care duc la arestarea și uciderea tatălui acesteia, un preot care nu a aderat la colectivizare și, de la înălțimea autorității sale în sat, a vorbit rău de comuniști. Amintirile celei care scrie la persoana întîi sînt precise și atroce. La fel de clară și de crudă este povestirea „Dincolo de fereastră”, de un realism rural de bună calitate, lucru mai rar pe la noi în ziua de azi, autorii preferînd fie istorii idilice dintr-un paradis sătesc, fie excese de caracter menite să concureze cu „Năpasta”. Deși fără dulcegării, dimpotrivă, scrisul Doinei Cetea menține personajele și faptele în zona verosimilului. Celelalte trei proze din volum se numesc simplu, în concordanță cu conținutul: „Leontia”, „Corbii” și „Cabina de duș”. Toate sînt fantastice, dar foarte diferite între ele. „Leontia” este o poveste cu stafii, lumea de dincolo se insinuează și perturbă existența personajelor pînă la a le anihila și a le „duce” dincolo. Misterioasa Leontia pare de la început destinată altui tărîm, unei lumi a fantomelor unde se sugerează că va și ajunge sau e venită de la început de acolo. „Corbii” este un poem în proză într-o notă onirică. Iar „Cabina de duș”, cea mai reușită dintre povestiri este o construcție ingenioasă în care fantasticul se îmbină cu o realitate banală și cu o doză importantă de umor, care lipsește în textele anterioare, mai curînd tenebroase. Personajul central narator, o femeie, dorește să își schimbe cada de baie cu o modernă cabină de duș. Doi meșteri vin, se apucă de treabă, care pare tot mai complicată și mai devastatoare pentru apartament. Lungirea operației pare la început obișnuita măgărie a meseriașilor indolenți de pe la noi, dar ajunge să bată în fantastic și grotesc totodată. În chip nesperat, cabina e totuși instalată, după ce proprietara conviețuiește și se obișnuiește cu meșterii. Aceștia vor s-o probeze ei primii. Intră pe rînd și dispar. Nicio explicație, ultimul paragraf e anunțul prin care se scoate la vînzare un apartament dotat cu balcon, bucătărie și baie cu cabină de duș. Nu vom afla dacă o vinde proprietara inițială sau urmașii unei dispărute.
Doina Cetea este o scriitoare profesionistă care ține treaz interesul cititorilor și prin subiecte și prin scriitura sa.

Update! Blog de blog 2010!

Pe adresa doamnei Lucia Verona s-au strîns adresele a peste 90 de postări cuprinzînd nominalizări. Va fi foarte greu pentru juriu. Am început sa le verific și să le evaluez, dar va trebui să-mi fac o bază de date, că o simplă foaie word nu mai e suficientă. S-au propus sute de bloguri, pe unele nu le cunoșteam și sînt remarcabile.
Voi reveni cu exemple și nominalizări.
Nu uitați procedura: luați lista, nominalizați ca postare pe blogul dvs și comunicați linkul prin comentariu pe blogul Luciei Verona.

UPFDATE
Între blogurile analizate am găsit militiaspirituala.ro nominalizat de Micawber pe bună dreptate la „cel mai combativ”. Subscriu la nominalizare, întrebîndu-mă totuși dacă poate intra în categoria blog, fiind de fapt situl unei organizații, cu mulți autori care postează și mulți membri. Pe principiul ăsta ar trebui nominalizat și liternet.ro la creație literară. Juriul va decide.

Nominalizez la blogul cu cel mai mult umor pe cel al lui Bogdan Ulmu

joi, 20 ianuarie 2011

Premiile Blog de Blog 2010 - primele mele nominalizări!

Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie) Radu Vancu (raduvancu.unspe.com), Liviu Ioan Stoiciu, Șerban Tomșa
Cel mai bun cititor/comentator - Alex Ștefănescu
Cel mai bun blog de păstrarea memoriei - casedeepoca.wordpress.com
Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri - Diacritica
Cel mai bun blog vizual (foto, grafică) - Alex Mazilu
Cel mai bun blog de sport - Catalin Tolontan (www.tolo.ro)
Blogul pasiunii (profesiune, hobby) - Bucatarescu.ro (Dan-Silviu Boerescu)
Premiul de popularitate - Nea Costache

La restul categoriilor mai studiez.

miercuri, 19 ianuarie 2011

Cărți noi! Ion Cucu - Cum ar arăta viața fără fotografie?, Casa de pariuri literare * *


”Istorie literară în imagini” iată o definiție foare exactă a operei lui Ion Cucu. Ea îi aparține lui Nicolae Manolescu și se află și pe coperta a patra a volumului său de amintiri, primul dintr-o serie de trei. Cartea se compune dintr-un autoportret, un lung interviu al maestrului obiectivului foto, luat de Un Cristian, și din mai multe portrete, de această dată în cuvinte, pe care fotograful tuturor scriitorilor le face unui număr de vreo 30 de scriitori care i-au pozat. Mulți dintre ei au rămas numai în biblioteci, pe filmele lui Ion Cucu și în memoria lui și a noastră: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Velea, Doinaș, Sorescu, Cezar Ivănescu, Gellu Naum, Marin Preda sau Iustin Panța în locul căruia - în mașina care s-a răsturnat fatal – trebuia să fi fost chiar el, Ion Cucu. Alții mai au timp să-i pozeze în continuare: Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Ioan Es Pop, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, C. Țoiu și alții. Ion Cucu i-a cunoscut, i-a fotografiat la Sala Oglinzilor, în redacții, pe străzile Bucureștiului sau la ei acasă dar și la Mogoșoaia, în călătorii, vacanțe sau la festivaluri, precum cel de la Neptun. În relatările lui Ion Cucu el pune multă căldură pentru cei portretizați, ca și în pozele lui. Aflăm și detalii inedite, micile manii care-i individualizează pe scriitori: Marin Sorescu avea doi cîini lupi foarte afectuoși, Mircea Ivănescu creștea și la București pisici, ca și Dan Deșliu, la 80 de ani, Geo Bogza păstra încă bicicleta cu care mersese pe Valea Oltului și a ținut să fie fotografiat cu ea. Ion Cucu își exprimă undeva regretul că Uniunea „s-a umplut ca un intestin gros” după 1990. El însă, cu discernămînt, îi cam alege pe cei importanți. Faptul că am cîteva portrete realizate de Ion Cucu mi se pare de bun augur pentru viitorul meu literar și pentru, doamne-ferește, posteritate.

Concursul Blog de Blog 2010


Blog de Blog 2010.

Nominalizările se fac la categoriile de mai jos.
Preiau de pe situl dnei Lucia Verona organizatoarea concursului și președinta pe viață a juriului:

„Cum se va desfăşura concursul?
Concursul Blog de blog - cele mai bune bloguri din 2010 se va desfăşura în cele mai bune condiţii.

Cum se fac nominalizările?
Nominalizările se fac printr-o leapşă. Toţi cei care doresc să nominalizeze, inclusiv şi în primul rînd membrii juriului, sunt invitaţi să considere această postare ca pe o leapşă şi s-o trateze ca atare. Adică să scrie ceva despre concurs pe blogurile lor, să ia cu copy-paste categoriile, să nominalizeze pe cine vor, apoi să transmită leapşa mai departe.

Care sunt categoriile concursului?
1. Marele premiu - Pentru că-mi place
2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie)
3. Blogul cu cel mai mult umor
4. Cel mai bun cititor/comentator
5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei
6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic
7. Cel mai informat blogger
8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
9. Cel mai bun blog al unui ziarist
10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri
11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică)
12. Cel mai bun blog de sport
13. Cel mai bun blog de muzică
14. Cel mai combativ blog
15. Cel mai activ blogger
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri
17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby). Aici vor intra blogurile culinare, de modă, de design, grădină, cîini-pisici, călătorii, colecţii. Desigur, juriul va putea să acorde mai multe premii, dacă va fi cazul.
18. Premiul de popularitate

Pot fi propuse mai multe bloguri la o categorie? Concurenţii se pot autopropune?
Da şi da. Pot fi propuse mai multe bloguri la o categorie. De asemenea, se acceptă propuneri, autopropuneri, denunţuri, autodenunţuri.

Cum va afla juriul care sunt blogurile nominalizate?
Toţi participanţii sunt rugaţi să lase într-un comentariu la această postare un link funcţional spre pagina cu nominalizări de pe propriul blog. (ex: http://numeleblogului.wordpress.com sau http://numeleblogului.blogspot.com etc.).”


Adică să își lase linkul catre postarea de pe blogul lor ca un comentariu la postarea de pe blogul dnei Lucia Verona aici!

Invit pe toți bloggeri care intră aici să facă nominalizările dorite pe blogul lor si sa lase linkul pe blogul dnei Verona. Data limită 31 ianuarie.

marți, 18 ianuarie 2011

Cărți noi! Cătălin Pavel - Aproape a șaptea parte din lume, Editura Humanitas, roman

Un roman greu de parcurs și greu de rezumat este debutul relativ tîrziu (34 de ani) al lui Cătălin Pavel, doctor în arheologie. Eroul romanului, Zoran, despre care nu aflăm prea multe, umblă de colo-colo prin lume, nu e clar de ce. Capitolele despre mișcarea lui aparent haotică alternează cu pasaje sau citate integrale din scrisorile pe care i le expediază prietenul său Ahar prin e-mail. În ciuda recomandării stăruitoare de pe coperta a patra, semnată de Liviu Papadima, nu am găsit niciun interes în alergătura lui Zoran, nici în lipsa lui de scop și nu am încercat niciun moment impresia că s-ar petrece în carte ceva relevant sau seducător. Suspansul lipsește, construcția de caractere, de situații și dialogul lipsesc. Pură descripție a unor fapte nesemnificative, romanul nu e nici măcar o poveste, nu e limpede pentru ce ar fi interesat un cititor de nesfîrșitele călătorii ale lui Zoran și de scrisorile fără relief ale lui Ahar. În plus, de la primele pagini rezultă clar că nu se va întîmpla nimic, că nu se va declanșa nicio acțiune menită să trezească atenția. Atît cele relatate de Ahar lui Zoran cît și replicile acestuia se înscriu în cea mai pură banalitate: corepondența anodină a unor inși fără identitate marcantă. E un mister de ce autorul a trudit să scrie aproape 300 de pagini fără niciun acroș pentru potențialul său lector.

*
După scrierea acestei recenzii, și înainte de publicarea ei, romanul a fost premiat la Gala Tinerilor Autori, organizată de EuroculturArt și Agenția de carte. Juriul a fost format din critici prestigioși: Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache și Paul Cernat care au dat prioritate acestui text, insipid pentru mine, în fața romanului lui Dan Coman - „Irezistibil”, nominalizat și el, pe care eu unul îl consider net superior. A treia nominalizare a fost Ştefania Mihalache: „Poemele secretarei” - proză -, volum pe care nu îl cunosc. Alte volume de proză din 2010 ale unor autori sub 35 de ani (condiția competiției) nu au fost nominalizate (e posibil ca juriul să nu fi știut de ele, întrucît nu s-au depus explicit cărțile pentru judecată, ci juriul a ales din ce-a citit). Respect decizia juriului, dar rămîn la părerea mea. Citiți și vă veți convinge.

În rest au fost premiați Alex Goldiș (critică) - nominalizați și Raluca Dună, Iulia Hațieganu și Iulia Militaru (poezie) - nominalizați și Teodor Dună și Andra Rotaru.
Menționez că și la poezie preferința mea ar fi mers spre Teodor Dună, dar diferența nu e atît de sesizabilă. Marele Premiu „pentru un scriitor canonic” - aici juriul a decis impecabil - Ion „Mury” Mureșan!

UPDATE
Teza de doctorat a lui Alex Goldis "Critica românească postbelică, de la realismul socialist la instaurarea autonomiei esteticului" care i-a adus autorul premiul ca „Tînărul critic al anului 2010” nu a apărut în 2010 ca volum publicat (spre deosebire de cea a Ralucăi Duna, tot teză, dar publicată). Asadar juriul a cunoscut teza pe filieră universitară iar publicului nu îi este accesibilă (încă). E de discutat în ce măsură un volum în pregătire, care pînă la apariție mai poate suporta modificări, poate fi luat în calcul într-o competiție cu volume apărute. Desigur suveranitatea juriului și... autonomia esteticului au prevalat. Dar întrebarea rămîne.

duminică, 16 ianuarie 2011

Cărți noi! - Radu Aldulescu - Ana Maria și îngerii, Cartea Românească * * *



Dacă am numărat bine, Radu Aldulescu a ajuns la numărul magic de șapte romane. Cel apărut în 2010 este relatarea unei părți lungi din existența unei femei, Mariana. Autorul a plecat să se documenteze și a preluat și transformat într-un roman povestea unei existențe reale, fapt mai rar în proza noastră. Desigur, personajele și situațiile din carte sînt marcate de gîndirea și acțiunea de ficționalizare ale scriitorului. Indiferent că se sprijină pe niște întîmplări adevărate, avem în față un roman tipic pentru proza lui Radu Aldulescu. Putem spune că viața Marianei și-a găsit biograful potrivit pentru că traseul ei, plin de tragism dar și cu momente grotești, este compatibil cu viziunea romancierului care scanează medii joase, umile și adesea interlope, cu temperamente excesive puse în situații limită, iar în afara acestora destinate să suporte greutăți ale vieții dintre cele mai mari.

Povestea Marianei Bejan este aceea a unei continue nefericiri, un șir de întîmplări parcă puse de mîna unui personaj malefic pentru a o zdrobi pe această femeie. Cumulul de nenorociri și de conjuncturi exclusiv defavorabile este imens, face din Mariana, care nu e chiar ușă de biserică o martiră. Mai mult, lipsa ei de fler și slăbiciunile ei, alternate însă cu momente de maximă hotărîre și agățare de destin, îi agravează soarta. Familia Marianei pare marcată de ghinion: mama e sudoriță fruntașă, decorată de Ceaușescu, dar tatăl, portar de fotbal la Arad, ratează un transfer la Dinamo, bate un șef județean, devine pușcăriaș, ratat și alcoolic. Mariana însăși, cu mare talent muzical, nu-l fructifică, rămînînd „profesoară de calcule economice”. Mai rău e că-l întîlnește pe instructorul de cîntece și dansuri populare Remus Delea zis Belea, veros, proaspăt divorțat, alcoolic, căruia îi cedează și care-i devine soț („fute-l-ar dracii de nemernic” – cum conchide mama Marianei).

Remus atribuie Marianei puterea de a face rost de electrocasnice din import și de a da atestate de contabili. Stoarce pentru asta bani în avans de la diferite persoane, bani pe care pretinde că i-a luat Mariana, acum însărcinată cu viitoarea ei „minune” Ana Maria. Aici e momentul greu credibil - singurul - al poveștii, pe care se poate ca prozatorul să-l fi preluat prea ușor de la sursa lui documentară: de ce Mariana, în loc să spună net celor trași pe sfoară că n-a luat niciun ban, că nu poate „rezolva” nimic și că soțul ei e un escroc, ea se îndatorează să le restituie banii și să le facă rost de diplome ilicite, trebuind apoi să fugă din țară, lăsînd copilul de un an mamei sale, și fiind condamnată în lipsă pentru faptele lui Remus? Să fie tot mîna destinului cea care o orbește pe eroină încît, între a-și da în gît soțul nemernic și a-și părăsi copilul, pe care îl iubește de altfel enorm, alege a doua cale?

Prin trecerea în Ungaria, apoi în Austria, cu o revenire clandestină în România, prin producerea revoluției din 1989, necazurile Marianei nu se termină. Urmează răpiri, violuri, alungări, o acumulare uriașă de fapte împotriva ei, ciocniri cu un număr imens de ticăloși pe care parcă îi caută cu lumînarea. În descrierea acestor tipuri malefice, multe și diferite în urîciunea lor, Radu Aldulescu excelează. Tot romanul, deci și traseul Marianei, este plin de aceste jaloane ale dezumanizării înfățișate magistral. Fiecare ridicare de la pămînt a personajului principal e urmată de o cădere și mai greu de îndurat, mereu și mereu, pînă la finalul tragic.

Versat în realismul crud și mai ales în înfățișarea unor personaje capabile de orice atrocitate, Radu Aldulescu păstrează pe tot parcursul romanului o mare tensiune a acțiunii pe care o conduce excelent izbutind, pe parcurs, și tururi de forță stilistice.

Cărți noi! Constantin Abăluță - Întîmplări imaginare pe străzile Bucureștiului, A-L, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă * *


O carte de inspirație urmuziană, dar și argheziană, aș zice, cu umor din Topârceanu și Grigore Cugler, cu veleitățile dicționarelor ironice ale lui MHS, cu... O carte evantai, s-ar mai putea spune, ușurică și plăcută.

Concret: poetul, căci în cele mai multe fragmente, autorul rămîne poet, imaginează întîmplăriu scrise liric, sub formă de cronică rimată, epic, gazetărește, pamfletar pentru un număr de străzi din București, luate din vreun ghid în ordine alfabetică (deocamdată de la A la L) dar nu chiar la întîmplare ci alegînd numele mai sesizante precum Apele vii, Baba Dochia, Cadeți, Ebonitei, Fumăriței, Ghețarului (aici ar putea locui Șerban Tomșa, nu?), Găină Nicolae lt. Av., Heliade între vii, Ilgani, Jugului, Leopardului etc. Ar fi fost încă și mai interesant dacă autorul, vechi bucureștean, ar fi dat fiecărui fragment o conotație apropiată de specificul real al străzii. Ar fi fost suficient pentru asta să aibă în față planul, fără a bate cu piciorul locurile. Așa, pentru cine cunoaște de pildă străzile Făinari sau Heleșteului, schițele aferente uimesc prin paralelismul cu realitatea.

Desigur, există povestiri în sine, neutre, care și-ar putea găsi locul pe orice stradă. Autorul dă o probă de virtuozitate schimbînd cît de des poate stilul și tematica micilor întîmplări, de regulă absurde și paradoxale. Pe o stradă, a Gării Filaret, întîlnești doar oameni mici și plouă mai des decît pe alte străzi. Pe strada Garoafei se joacă în parc cinci zile pe sătămînă table și doar două șah: marți și joi. Pe strada Făgărășanu la nr. 88 ar fi un oficiu poștal. În realitate strada e una mică, lipită de lacul Fundeni, necum să aibă poștă sau nr. 88. E greu de spus dacă scriitorul a mizat pe aceste imposibilități ca efecte artistice sau i-au ieșit din întîmplare. Pe strada Grațioasă (paralelă cu aeroportul Băneasa, cam de mahala) în schimb ar putea locui șapte babe care fumează pipă. Părțile rimate aduc cu limerik-urile pe care Constantin Abăluță însuși le-a tradus din Edward Lear.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Raluca Dună – Eu, Autorul - reprezentări auctoriale în literatură și pictură. Din Antichitate pînă în Renaștere, Editura Tracus Arte * * *


Raluca Dună realizează un proiect de trei ori curajos. Am în vedere tema abordată, deloc simplă, chiar și în datele ei elementare, apoi numărul imens și vastitatea operelor care îi constituie cîmpul de cercetare, fie el și limitat temporal „din Antichitate pînă în Renaștere”, în sfîrșit, asocierea spre studiu a două arte diferite: literatura și pictura. Simplul enunț al titlului poate să descurajeze o cercetare, dar Raluca Dună își asumă rezolvarea complicatului studiu și o face prin trasarea unor linii esențiale care delimitează teritoriul cel mai ofertant din întinderea practic de necuprins. Ea surprinde esența subiectului prin specificul unor opere „alese” cărora le consacră analize hermeneutice complexe. Nu și complete aceasta fiind o evidentă imposibilitate.
Lucrarea constituie, deși faptul nu e declarat explicit într-o notă editorială, o teză de doctorat a talentatei autoare, remarcată pînă acum mai mult prin cronici literare la opere contemporane, așa cum și prefața profesorului Mircea Martin, care se referă la o „teză”, este probabil o parte din referatul de acceptare al acesteia de către conducătorul științific. În prefață, Mircea Martin califică drept „calități oarecum surprinzătoare” capacitatea de evocare și pe cea de descriere artistică ale Ralucăi Dună. Acestea sînt poate surprinzătoare, dar cert reale, de fapt interesul volumului stă tocmai în prospețimea interpretărilor și în „dicțiunea ideilor”, cum ar numi-o prefațatorul.
Spontaneitatea și scriitura plăcută ale autoarei nu înseamnă deloc că studiul său nu se întemeiază pe un sistem conceptual clar și pe o ideație care vine dintr-un suport bibliografic cît se poate de temeinic. Raluca Dună se revendică în principal de la hermeneutica lui Georg Misch, a cărui operă capitală „Geschichte der Autobiographie”, citată în engleză de autoare, o călăuzește permanent. Se știe că Misch, ca discipol (și ginere) al lui Wilhelm Dilthey, a preluat de la acesta concepțiile antipozitiviste și a căutat să exemplifice cu autobiografia - în care magistrul său găsea o modalitate elocventă de interpretare a existenței – conceptul de „geisteswissenschaften” al aceluia.
În ceea ce privește investigația paralelă literatură-pictură, sursele sînt „Les écritures du moi” și „Auto-Bio-Graphie” ale lui Georges Gusdorf și mai ales, poate, „L'écriture de soi” lucrare tîrziu postumă a lui Louis Marin dar pe care opera antumă a semiologului o anunța.
De aici pornește așadar Raluca Dună, pășind însă cu temeritate dincolo de cărările trasate de predecesori. Dacă la aceștia prevalează concepțiile teoretice, partea rezistentă a tezei Ralucăi Dună o constituie studiile de caz, exemplificările, dintre care cei doi piloni ai cărții sînt capitolele ultime (înainte de cel concluziv) consacrate lui Montaigne („Eseurile”) și Rembrandt - desigur, autoportretele. „Eul și dublul său” , cum se intitulează unul dintre paragrafele capitolului despre Montaigne, este tema urmărită de cercetătoare în aceste părți, atît de izbutite, ale lucrării sale. Atractive sînt pentru cititor descoperirile indiciilor ironice și autoironice din autoportretele lui Rembrandt (reproducerile însoțesc capitolele cărții) care „imită și parodiază” posturi intangibile de către el, realizînd „ficțiuni” și „deghizări”. M-aș întreba însă, psihologizînd, dacă dincolo de ironia detectată de Raluca Dună, aceste înscenări nu sînt expresia unor refulate aspirații. M-aș prinde că da.
Concluzia este asocierea între autoportret și vanitas, fapta „deloc smerită” a celui ce se înfățișează pe sine. O lucrare cît se poate de reușită, de sprintenă în argumente și text care deschide cititorului pofta de a mai citi și poate și pe cea a autoarei de a mai scrie pe aceeași temă. Să ne imaginăm și să sperăm că Raluca Dună va merge mai departe pe acest drum, oferindu-ne interpretări pentru autoportrete mai apropiate în timp de la Van Gogh la Dali și de la Renoir la Luchian și Pallady sau, de ce nu, de la Eminescu „la masa de brad”, la ipostazele multiple ale lui Mircea Cărtărescu din propria-i operă.

vineri, 14 ianuarie 2011

Cărți noi! Trei poeți

Lucia Cherciu Altoiul râsului Editura Brumar, poezie

Autoarea, stabilită demult în SUA, unde, fiind doctor în critică și teoria literaturii, predă cursuri de literatură americană dar scrie în română. Competența sa dobîndită prin studiu o face să scrie agreabil, elegant și să-și valorifice în versuri simple inteligența nativă. Fiind un volum de tip jurnal personal, cu notații atente ale unor fapte minore, dar cu reverberații puternice în conștiința autoarei, textele se păstează la acest nivel, mai semnificativ pentru cea care scrie decît pentru cel ce citește. Cînd poeta trece către generalitate, apare exaltarea și rețeta se îndulcește prea mult. Lucia Cherciu scrie corect, elevat, dar nu-și transfigurează biografia în episoade care să producă revelații sau zguduiri în alte conștiințe. Textul său e individualist și rezervat, atent să nu șocheze prin stridențe, ceea ce nu e totdeauna recomandabil.

Viorel Martin Stele cu noroc - sonete și poezii de suflet, Editura SemnE, poezie

Viorel Martin este un versificator destul de abil, fiind mai ales epigramist. Și sonetele și poeziile de suflet (dacă sonetele nu sînt de suflet, cum sugerează subtitlul) au în general un aspect corect. Necazul este că ideile sînt perfect banale fiind, multe, cugetări din puțul gîndirii (Numai gîndul are libertatea păsării, Poezia are singurătatea stîncii, Copilul ce se naște, minunea cea dintîi, gîndul o aripă a zborului plăpînd). Zborul liric al poetului e într-adevăr plăpînd, deși pretinde că are „gîndul împovărat de galaxii”. Sau poate această povară universală îl împiedecă să se ridice de la sol.
Stelele or fi „cu noroc” dar autorul n-are noroc la stele, cel puțin nu la ale mele.

Robert Laszlo Somniator – tălmăcitorul de vise, Editura Dacia XXI, poezie

Un poet aflat la a doua carte și care este unul dintre cei ce și-au publicat o antologie intitulată „5 furioşi din Nord-Vest”. Autorii acesteia sînt Adrian George Matus, Andrei Paşca, Filip Cristescu, Robert Laszlo şi Theo Guşat. Nu e clar de ce sînt furioși și pe cine, poate pe destinul care nu le-a dat destul talent, cert e că furia lor se consumă în cvasianonimat. În cazul lui Robert Laszlo, în Somniator-ul acesta cel puțin, nu se vede nicio furie. Sînt poeme foarte scurte, cu un lirism de album și reflecții călduțe: „Nimeni nu regretă/ Moartea/ Deși/ Pîlpîirile ei/ Ard zilele vieții noastre”. Modest! Unele texte aduc efectiv a bancuri: „Un om/ a stat ascuns/ Douăzeci de ani/ Într-o groapă/ Nu-și amintește/ Însă exact/ Cînd/ S-a ascuns groapa în el” (De groapă). Este evident că autorul are puține de spus, dar uneori își mai ia vînt, devenind bombastic și fals: „Lumi zgribulite (...)/ O pasăre moartă/ Învie cerul/ Și zborul ei stropește/ Nemișcarea”. E ciudat că „nemișcarea stropită” a acestor texte a suscitat unele comentarii ditirambice. Cică: „El taie cu precizie în substanța vie a unei treziri devreme a insului priceput să domine cuvintele necesare sufletului său luminat” (Constanța Buzea). Să fim serioși! E exact pe dos: cuvintele îl domină pe poet pe tot terenul.

Cărți noi (comentate de alții)

Țin să semnalez o cuprinzătoare recenzie la o carte ce pare foarte interesantă:

"Atingerea unui ideal - Literaţii din perioada Dinastiei Chineze Tang" de Camelia Pantazi Tudor, Editura Rawexcoms, Bucureşti, 2010.

Comentariul îl găsiți pe blogul unui specialist în limba și literatura chineză, sinologul și diplomatul Constantin Lupeanu. M-a incitat cronica lui și vă invit s-o citiți.

Cărți noi! Adrian Buzdugan - Capela excomunicaților, Ed. Humanitas * *


„Povestrile ultimative” – subtitlul volumului - cu care debutează Adrian Buzdugan sînt scrise cu frenezie, cinematografic. Fiecare text e împărțit în fragmente, în secvențe relevante. După fiecare, autorul trece rapid la cu totul altă întîmplare din șirul care îi compun sinopsisul, eventual la altă perspectivă, la alt narator. Povestirile țin în mod clar de SF și Fantasy, cu accent pe proiecția post-apocaliptică. Temele tratate le-am mai întîlnit în diferite variante și subvariante în texte de gen sau chiar în filme, dar Adrian Buzdugan le remixează cu siguranță și cu prospețime.

Ceea ce i-aș reproșa nu este faptul că abordează subiecte care s-au mai expus, cîtăvreme el le atacă dintr-un unghi inedit, ci excesul de tehnicism care-l apropie prea mult de soluții din zona SF și faptul că acumulează în povestire un număr prea mare de întîmplări, personaje, fire epice pe care, dată fiind dimensiunea redusă a textului, trebuie să le rezume fără a le dezvolta și să le adune abrupt în final sau chiar să le lase „în aer”. Din cauza dinamismului, în principiu binevenit dar uneori excesiv în cazul său, și al deschiderii mai multor partide paralele, textele se urmăresc destul de greu, cititorul e pus să alerge și, cîteodată, obosește.

Povestirile au de multe ori titluri care reiau concepte originale din conținutul lor: Cantalogul, Bliul, Rotoghila, Chariboria, Zantiacii. În „Zborul cantalogului” de pildă, este vorba despre un dezastru la o centrală atomoelectrică. Ca urmare, sute de metri cubi de ciment cu spumă poliuretanică se prăbușesc automat (sistem de protecție) și izolează reactorul. Dar în aer se răspîndesc niște macromolecule active care se instalează în creier, în lobul frontal, și produc regresul inteligenței oamenilor pînă la nivelul unor copii de 6-7 ani. Se vede că autorul nu ocolește nici termenii tehnici. Asistăm apoi la o lume infantilă și proastă. Femeile îmbracă păpuși Barbie pe calculator, bărbații joacă riți-piți, tabinet și solitaire, ba și țurca. Personajul central și narator se instituie „cantalog” adică specialist în mers pe canturi, încercă să lanseze un progam educațional ca să mai salveze cîte ceva. Dar, după trei zile, lucrurile scapă de sub control și găștile revin la jocuri infantile și inițiază bătăliile între cartiere. Apoi totul degenerează definitiv. Aici mi-aș fi dorit o răsturnare de final pentru că regresul ireversibil era anunțat încă din primele pagini. În altă povestire avem o sinucidere demonstrativă și anunțată. Lucrurile se întîmplă oarecum ca în „Sinucigașul” de N. Erdman. În final, un om de afaceri îl lichidează pe erou că în ziua de azi (de fapt de mîine, pentru că este o povestire de anticipație: banii au dispărut și personajul număra bani la o bancă) nu te sinucizi de capul tău.

Adrian Buzdugan are idei, știe să scrie (o face adeasea la persoana întîi), stăpînește un lexic bogat pe care-l și sporește cu contribuții proprii, e inventiv în plan narativ. Cred că îi trebuie răgazul de a reflecta și răbdarea de a construi personaje, nu doar eroi SF cam schematici, unilaterali, strict funcționali. În proza lui sînt prea mulți cyborgi și prea puțin oameni, prea multe fapte și prea puțină viață. Dar e un debutant promițător.

Alte păreri despre Kostas Venetis

Despre remarcabilul roman recent al lui Octavian Soviany puteți citi și cronicile semnate de Radu Aldulescu (Luceafarul de dimineață) și Rita Chiran (Cultura).

Observațiile și concluziile lor nu diferă substanțial de ale mele, doar spațiul alocat cronicilor e mai mare, conform formatului revistelor. Iată ce spune, justificat, Rita Chirian: „In buna tovarasie a lui Kostas Venetis, pacatul se pozitiveaza. Octavian Soviany nu scrie despre decadenta si promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda.”

O mică scădere a cronicii ei mi se pare ignorarea, în contextul frazei de mai sus, a personajului boierului Mihalache, cel care catalizează prin „păcatele” lui Kostas, reacția de obținere a binelui și profeția lui finală (la care Aldulescu se referă).

joi, 13 ianuarie 2011

Cei care ne descoperă...


Pentru cel ce scrie e o satisfacție cu totul specială să se vadă în luciul unei cronici empatice. O oglindă în care se poate afla așa cum nu știa că este. Deși am avut cronici destule, și mai acide și mai dulci, puține mi-au făcut atîta plăcere precum cea semnată de poeta Andrea Hedeș, publicată în două reviste literare de circulație mai restrînsă dar pe care o puteți citi pe blogul său. Se referă la cartea mea „Azerbaijan - The Living Flame” și am găsit în ea lucruri la care nu m-am așteptat (deși eu am scris cartea) de pildă descrierea Mării Caspice la care aproape involuntar am revenit, chemat de o pasiune irezistibilă și semiconștientă. Abia citind cronica Andreei Hedeș am conștientizat că eu am scris asta despre mare (mări).

Scrie autoarea cronicii:
„Poezia e prezentă nu doar prin cele trei zguduitoare poeme ce încheie volumul. Ea e prezentă încă din primele pagini, mai ales în rândurile ce privesc marea: ”(...) nu era deloc mirosul vânăt al Mării Negre, de care mi-e dor un an întreg după ce îl simt vara, nici al Mediteranei, penetrant ca vântul ud și patetic din Creta sau Rodos, cel cântat de greci și care le umfla pânzele corăbiilor. La Baku, Marea Caspică are o aromă între ceai proaspăt și iarbă cosită.” Sau: ”senzația de umed și sărat, mirosul mineral al Mării Negre, e înlocuit la Baku de izul vegetal al unui ceai prețios.” Mă opresc doar la aceste două exemplificări, dar frumusețea și pasiunea pentru mare adunate în rândurile acestei cărți cred că ar putea duce la un volum nou, dedicat în întregime acestui subiect ce se vădește atât de aproape scriitorului și călătorului Horia Gârbea: marea.”

Habar n-am avut că am scris așa despre mare, mai ales că nu prea sînt din fire înclinat spre patetism. Noroc cu Andrea Hedeș c-am aflat! Dar, ca să fac o glumă în favoarea mea, scriitorii au criticii pe care și-i merită.

În fine, sper că în aprilie voi revedea Baku și Marea Caspică atît de frumoasă și voi aduce noi impresii și, negreșit, un Azer-Ceai. Între timp, chiar ieri, mi-a semnalat romancierul Petru Cimpoeșu că Baku seamănă cu Napoli. Vedi Baku e puoi...

(în imagine Golful Baku văzut de pe colina din „vîrful” orașului)

miercuri, 12 ianuarie 2011

Cărți noi! George Anca - Partea nimănui (poeme inedite), Editura Bibliotheca :( :(

Poeme decis delirante ale unui om perfect normal în rest, adică atunci cînd nu scrie poezie sau, mă rog, ceea ce crede el că este poezia. Doctor în filologie și umblat prin toată lumea ca mare specialist în cultura indiană, George Anca nu poate invoca scuza iresponsabilității. Dar textele sună cam așa, amintind de Apunake, fără hazul lui Cugler: „prelung apus cu geana pe etrusc/ marmora de trei sute de ani/ cu suma vieții de o mai ofusc/ morminte separaților dantani/ pacificări sub săbii brusc/ deșertul ordin muții căpitani” (??) De menționat că George Anca e autorul a 33 de volume de poezie, 24 de proză, 14 de eseuri și doar 8 de teatru! În 1982, an de cumpită cenzură, el a publicat cinci volume de poezie și două de proză. Alte versuri sînt mai anapoda decît cele citate mai sus: „moartea tatălui/ sub galbene crizanteme/ dozez patrafire/ cu umorul nevestei”. Ideea că se pot, oricît de figurat vorbind, „doza patrafire” e genială. Asemenea perle abundă: „Sergiu predă sanscrită în Morse”, „asupra a traduce Ramayana/ femeilor în cunoștință/ frumusețea maimuței/ în persoana oglindă”. Un poem se intitulează ”circumambularea”, altul „naosului cumul” și începe: „naosului cumul/ toarcem smirnei fumul”. În fine, poemul „icos” începe la fel de tare: „icos imprimanta/ răutății handy/ a nu se cunoaște/ cum ai scrie salcia”. Poetul se îndreaptă „spre cianura remizei” și cîntă „vorbirea franțuzența” care rimează în text cu Florența și adiacența. Faptul că o editură în principiu serioasă ca Bibliotheca (au publicat acolo Alexandru George și Mircea Horia Simionescu) acceptă asemnea elucubrații este un semn grav de anomalie. Mai grav încă este că, pe baza unor texte precum cele de mai sus, George Anca a putut fi admis în Uniunea Scriitorilor și că, odată primit, nu mai poate fi, aparent, dat afară.

marți, 11 ianuarie 2011

112! Să vină Salvarea, Pompierii și Diacritica


Am citit recent în „Gazeta Sporturilor” că încercarea căștilor schiorilor (campania „Poartă cască”!) se face la forțe egale cu de 12 ori accelerația gravitațională (sic!)
De cînd se potcovea puricele cu mase egale cu de 99 de ori viteza sunetului, n-am mai auzit să se măsoare forța în unități de accelerație. Dar GSP funcționează după alte sisteme metrice și sigur o să estimeze și alcoolemia fotbaliștilor în picioare cubice pe secundă. Vorba unui maistru care ne făcea prin liceu „protecția muncii” și ne explica de ce nu e bine să stai în raza de acțiune a macaralei: „Că știți voi de la fizică:... forța... masa... Gata!”

Un nou blog al autorului

Pentru că nu am vrut să amestec biografia și bibliografia mea cu aceste postări care conțin reacții la zi, am înființat un nou blog. Pe blogul Căderea Bastiliei veți găsi exclusiv detalii bio-bibliografice despre mine și fragmente din volumele publicate și din piesele jucate. Voi posta în măsura timpului disponibil cît mai multe mostre de text și-mi voi ține la zi biografia. Cei interesați de partea „perenă” - sper eu - a scrisului meu o vor găsi acolo. Mulțumesc pentru atenție tuturor!

P.S. Pentru cine nu știe, „Căderea Bastiliei” e titlul unui roman al meu din 1998, reeditat în 2007

luni, 10 ianuarie 2011

Cărți noi! Octavian Soviany - Viața lui Kostas Venetis, Editura Cartea Românească * * * *


Puțini autori contemporani corespund cu profilul autorului complet precum Octavian Soviany. Reputat și premiat ca poet și critic, doctor în litere, mentor în plus de tinere talente, aria scrierilor lui cuprinde cu egal prestigiu teatrul și proza. Dacă primele două genuri păreau să-i fie mai prielnice, cu acest roman, Soviany urcă multe locuri în topul prozatorilor. Proiectul cărții e ambițios: un roman cu sertare și unul picaresc totodată, unul inițiatic dar și de acțiune.
Traseul lui Kostas Venetis și al ucenicului și amantului său poreclit „Nemțoaica”, tînărul care-i și scrie, după dictare, biografia sînt complicate, sinuoase, pline de orori. Venetis este coțcar (trișor), scamator, ucigaș, sodomit prin vocație, dar și prin ură: „Mie fututul din ură [îi declară undeva Kostas tînărului său discipol în ale vieții și ale cărnii] mi s-a părut mai presus decît fututul din dragoste”. Ca urmare, june fiind, el îi cere primului dintre amanții săi, turcului Yussuf, în schimbul virginității, favoarea de-al sodomiza pe Vanghelis, argatul care o coțăia pe maică-sa. Zis și făcut, numai că ura penetrării îl blochează pe Kostas în măruntaiele lui Vanghelis, de unde se extrage cu greu și, ca răzbunare, mai cere, asemeni unei Salomee masculine, capul aceluia. Nicio problemă! Yussuf retează capul și-l oferă spre pălmuire adolescentului apoi, de pe o tavă de aur, capul asistă holbat la deflorarea răzbunătorului.
Un șir uriaș de fapte dar și de personaje atroce și memorabile (ca amputarea piciorului unui călugăr mușcat de un scorpion pe cînd i se citește, ca anestezic de epocă, Psaltirea) este „viața” lui Venetis și nici aventurile „Nemțoaicei” care-i notează trecutul, cîtă vreme el își trăiește ultimele zile, nu-s unse cu dulceața lumii. Cei doi se întîlnesc la Veneția și acolo are loc întremarea lui Kostas cu ajutorul „scribului” său, dictarea memoriilor, scrierea ultimelor pagini de către însuși Venetis și dispariția lui fără urmă. Partea finală a vieții lui Kostas Venetis stă sub semnul racolării lui de către boierul Mihalache, eminență cenușie a curții domnești a României, țara în care, grec fiind, ajunge prin impostură, dîndu-se drept combatant și supraviețuitor de la Plevna, după terminarea războiului ruso-turc. El este o unelată a acestuia care, puternic lider al unei organizații oculte vrea „binele general și pacea de o mie de ani”. Mihalache profețește - oarecum sibilinic, oarecum inteligibil - zilele de acum.
Învățătura lui Kostas pentru posibilul său urmaș e anticreștină, amorală și violent misogină. „Pizda femeii duhnește a gropniță” – zice el. Dar amoralismul lui Venetis devine o unealtă a lui Mihalache în făptuirea unui ipotetic „bine universal”. Principiul răului își găsește rostul ca unelată a binelui și, vorba „Nemțoaicei” din ultima frază a cărții: „poate Kostas Venetis n-a murit niciodată”.
Meșteșugit scris, luînd-o adesea ca voce narativă pe cea a lui Kostas, supus delirului agonic, înțesat cu episoade stranii și crude, cu personaje ilustrînd o scufundare infernală a lumii, romanul lui Octavian Soviany este și o reușită la nivelul lexicului și sintaxei. Dulce și vîscos ca mierea din baclava sau iute ca iataganul, stilul voit și justificat „balcan peninsular” produce desfătare. Lucrată șapte ani (după datarea finală), acestă realizare nu poate fi ignorată. La finalul ei, sertarele se închid și concluzia decurge clar, deși oarecum surprinzător, din premise.

duminică, 9 ianuarie 2011

Autor și cititor. Diferențe


Un individ implicat într-o faptă culturală de orice fel percepe totul diferit față de cei care asistă pe margine. Nimic extraordinar. Se întîmplă în orice domeniu. Trebuie totuși să remarc lucrul acesta deoarece diferențele de simțire sînt cu adevărat uriașe în cazul cînd este vorba de o carte, o piesă de teatru, un film.
Cititorul nu remarcă, sînt convins, nici greșelile de tipar. Autorul suferă pentru fiecare gram din subțirimea hîrtiei și pentru fiecare nuanță din culoarea copertei. Cititorului îi sînt absolut indiferente corpul de literă, calitatea cleiului care leagă volumul, rugina capselor care prind foile sau dimensiunile ilustrației de pe ultima pagină. Autorul moare și învie pentru toate aceste amănunte, se plînge tuturor, e gata să-și omore editorul care, la cîte cărți a scos, nu poate decît să ridice din umeri.
Între autor și cititor este o prăpastie a percepției, un vid de înțelegere. Cititorul sare peste descrieri pe care autorul le-a ticluit ani de zile și în fața cărora și-a frecat mîinile de satisfacție. Trece căscînd peste aluzii pe care scriitorul le crede vitriolante, ucigătoare, devastatoare.
Cititorul este, pe scurt, acel ins care nu pricepe nimic din truda și chinul autorului. El ronțăie ca un hîrciog indiferent rodul a zile de muncă silnică.
Și totuși autorul scrie pentru el, pentru acest cititor indiferent, scărpinător, sforăitor. El speră de fiecare dată că subtilitatea scrisului său va peneta carapacea de lene și confort a cititorului. Dar celălalt, cititorul sau spectatorul, simte cel mult o ușoară mîncărime în cot iar, la pasajul cheie, aruncă opera cît colo pentru că o cratiță a început să sfîrîie.
Aceasta este diferența între cititor și autor. Singura răzbunare posibilă este ca și cititorul să devină, măcar o dată autor și să trăiască tot coșmarul mîrșave de înțelegere. Cum autorii se citesc de la o vreme doar între ei, lucrul e foarte posibil.

Cărți primite

La sfîrșit/început de an am primit numeroase volume pentru care mulțumesc autorilor/editorilor. Voi căuta să le comentez cît mai repede și desigur cu toată sinceritatea. Comentariile vor apărea pe blog ca și în revistele „Luceafărul de dimineață” și „Săptămîna financiară” (mai ales proza) dar și eventual în „Bucovina literară”. Dau aici lista celor primite recent:

a.g.secara - eliotulaproapepustiit (sic!) - Editura Napoca Star poezie
Andrei P. Velea - Gimnastul fără plămîni - Ed. C. Cultural Dunărea de Jos, poezie
Nicolae Coande - Femeia despre care scriu - Ed. Măiastra, poezie
Ana Ardeleanu - Eternitatea fără chip - Ex Ponto, poezie
Freddy Gârbaci - Omul Experimental - ED. magia, roman
Dimitri MItcov - Numele meu e Dimitri - Paralela 45, poezie
Alexandru Buican- Teatrul onoarei - Risoprint, teatru
Gheorghe Izbășescu - Pietonii lui Pan - Limes, poezie
Cătălin Pavel Aproape a șaptea parte din lume - Humanitas, roman
Nicolae Stoie - Poeziile criticilor mei - Ed. Gens Latina, poezie
Dan Coman - Irezistibil - Cartea Românească, roman

Vă reamintesc că adresa poștală unde aștept oricînd cu plăcere cărțile noi este CP 179, OP 38, București 2. Vă rog: NU RECOMANDAT, SIMPLU.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Fără violență?


Îmi povestea profesorul Nicolae Manolescu un „Othello” văzut de el la New York în care Desdemona era izbită du capul de pereți, sufocată cu perna, cu ștreangul, cu mîinile goale, călcată în picioare etc. pînă murea, în fine. La întrebarea sa, adresată unui american, de ce regizorul a ales această variantă a primit răspuns: pentru că o sugurmare simplă n-ar fi avut efect asupra spectatorului american, saturat de violență reală și cinematografică.
Nu pot să nu bag de seamă că, în ultimul timp, mai toate romanele pe care le-am citit, mă refer la cele notabile, abundă de scene față de care acuzatul „naturalism” al lui Marin Preda e o invitație la vals. Mă refer, luîndu-le aproape la întîmplare, la cele mai recente romane de Bogdan Teodorescu, Stoian G. Bogdan, Radu Aldulescu, Octavian Soviany, Nichita Danilov toate pasibile de a conta în partea de sus a clasamentului pe 2010. Așadar avem o colecție bogată: violuri „simple” și sodomice, necrofilie, sadism, incest, crime, mutilări, linșaje, canibalism. Totul încadrat perfect în acțiune, justificat de situația personajelor.
Concluzia nu poate fi decît că lumea a fost și este violentă și că, desigur, scriitorul este împins automat spre reflectarea violenței „alegînd-o” din mulțimea faptelor pentru că e definitorie atît pentru universul descris cît și pentru starea lui de spirit. N-am mai citit demult un bun roman comic sau în orice caz unul în care să prevaleze umorul. Singurul care îmi vine în gînd la o rapidă amintire și dacă mă exclud politicos este „Cu ou și cu oțet” al lui Dan Perșa. Restul, dacă nu sînt sumbre, terifice prin atmosferă și întîmplările expuse, sînt de-a dreptul violente. O doză de umor, negru însă pînă la macabru, au romanele din urmă ale lui Ioan Groșan și D.R. Popescu.
Dacă admitem că literatura nu e pură ficțiune ci un indicator, un seismograf al realității care amplifică și codifică, transcrie grafic semnalul pentru a-l face vizibil, e clar că trăim vremuri de o neînchipuită violență.
Un alt fapt: am citit comentarii pe un sit de sport despre situația jucătorului Mutu. Audiența era împărțită net în două tabere. Unii ziceau: iar ne-am făcut de rîs, se vede că e român, e un ratat etc. , alții: v-ați mîndrit și ați profitat de talentul lui și acum cînd e la greu îl arătați cu degetul, nerecunoștință tipic românească, obtuzitate etc. Nu asta contează ci faptul că replicile (zeci) de ambele părți erau de o violență fără egal. Niciun cuvînt măsurat, niciun comentariu fără invective și obscenități, cu unele litere înlocuite prin puncte sau nu. Preopinenții (dar și rudele presupuse ale acestora, în special mamele lor, desigur) erau desemnați cu cele mai jegoase calificative și Slavă-Domnului, româna nu duce lipsă de așa ceva.
În ceea ce mă privește, iubitor de pace și cordialitate, dar mai ales de haz, regret tot mai mult timpul în care mi-e dat să trăiesc. Cît privește cazul Mutu sînt liniștit că, în caz de indisponibilitate, poate fi oricînd înlocuit de Surdu.

Despre cruzime, perversiuni și alți demoni...

... puteți citi în romanul recent al lui Octavian Soviany „Viața lui Kostas Venetis”. Fără a folosi un limbaj explicit, cu cîteva excepții, cu o mare bogăție lexicală și stilistică, scenele descrise sînt de o maximă violență. O lume joasă, nespus de bogată în orori și perversiuni este cea în care trăiesc Kostas Venetis și ucenicul său care-i povestește viața. Nu am terminat romanul (e și lung), oricum țin să-l recitesc, parțial măcar, înainte de a vă oferi cronica.

În orice caz, cartea dovedește că, fără a uza de trivialități, se poate construi cu artă un univers care constituie un veritabil infern al minții și simțurilor.

vineri, 7 ianuarie 2011

Bucătăreasa de pe Titanic


Este știut că, în timpul scufundării Titanicului, orchestra a continuat să cînte. Dar bucătarii ce făceau? E de presupus că strigau: “Pompati apa, că mai trebuie să fiarbă un sfert de ceas perișoarele”! Pentru un adevărat artist, catastrofele nu contează. Piară lumea, numai cozonacii să nu se ardă! Un personaj remarcabil este Cănuță-Om-Sucit care rabdă totul de la nevasta și soacră, dar divorțează cînd acestea îi ard superbul crap de 4 kg.
Și atunci mă întreb: cum să nu fim Europa, cu asemenea personaje? Politic, noi am intrat în Europa. Culinar, ea intră în noi prin cavitatea bucală. Și nouă ne face plăcere să gustăm pizza (o noutate absolută în anii ’70, va amintiți?). Dar și puddingul, hamburgerul (care vine de la Hamburg, nu de la McDo), polonezii, gulașul, ciocolata elvețiană (extracomunitară), bitterul suedez și cîte altele.
Da, Europa e delicioasă, de asta și-au dat seama și americanii cînd au adoptat felurile și le-au răspîndit peste tot prin fast-food-uri, dar le-au și trivializat, ce să zic... Problema, ca să fim cît se poate de corecți, nu este ce luăm noi de la Europa, ci ce dăm. Cînd vine vorba de integrare, toți se întreabă “ce ne-a ieșit”. Nimeni nu zice: dar UE ce-a cîștigat la chestia asta?
Eu cred că, măcar dinspre partea mîncării, putem să fim liniștiți. Europa are ce lua de la noi. De aceea e de neînțeles de ce restaurantele românești adoptă o listă de bucate aberantă. Felurile “românești” sînt fie... străine, fie inexistente (gen “Mușchi Dracula”, adică în sînge). Cele străine sînt preparate și ele după ureche și scrise în meniu tot așa. În zeci de locuri am văzut “Cordon Bleu” scris “Gordon Bleau” sau chiar “Gordon Blue”. Și de scris, trecă-meargă, dar cum era preparat nu ziceți? Păi să nu ne fie rușine cu europenismul nostru?
Ceea ce trebuie să ne intre în cap și în burtă este că Europa înseamnă reguli, norme și rețete de la care nu te poți abate fără a merge “la cremenal”. Europa înseamnă să-ți poți alege tipul de pîine la restaurant și tipul de zahăr la cafea (alb, brun sau îndulcitor). Europa înseamnă bucătăreasa de pe Titanic cîntînd pe claviatura plitei chiar cînd ghețarul e colea și chelnerul folosind asupra numitului ghețar instrumentul din “Basic Instinct” ca să-și împrospăteze rezerva de cuburi. Integrarea trece prin stomac.

(Am descoperit într-un folder vechi acest articol și m-am gîndit că e încă actual. În imagine - Cordon Bleu)

Cărți noi! Trei poeți

Passionaria Stoicescu Șarpele cu aripi – Gjarperi me flatra (blilingv, română-albaneză, traducere de Baki Ymeri) Editura Rawexcoms, poezie * *

Cunoscuta poetă și autoare de cărți pentru copii, uneori subestimată tocmai din cauza prolificei sale activități în acest al doilea domeniu, Passionaria Stoicescu este autoarea unei poezii tehnice și în același timp cu acces la miracol. Plîngînd soarta poeziei, ea o reconstruiește de fapt: „Ar trebui să tac,/ ar trebui mîna să/ refuze să scrie/ ideograma anumalului muribund/ cu numele poezie”. La albaneză nu mă pricep, dar dau credit entuziastului Baki Ymeri.

Ioan Vintilă Fintiș Icoana din apă, Editura Ghepardul, poezie * *

Foarte discret în peisajul literar, Ioan Vintilă Fintiș petrece probabil timpul în reculegere și scriere de poeme cu nuanță ortodoxistă într-o retorică adaptată timpului. El este așadar, după definiția precisă a lui Dumitru Augustin Doman, „psalmistul optzecist”. Volumul „Icoana din apă” continuă seria epifaniilor relatate de autor și a rugăciunilor sale spre o divinitate de care nu se îndoiește. Părți ale spriritului angelic se scurg în eul poetului „Prin gândire îngerul s-a repetat pe sine/ prin dedublare s-a revărsat în mine”. Alteori îngerul este „izgonit” sau „căzut pe nisip”. Poezia lui Vintilă Fintiș este o conviețuire și o confundare cu mediul angelic, o experiență mistică personală redată cu abilitate și agreabilă pentru cei care îndrăgesc asemenea tipologie lirică.

Valentin Emil Mușat Taxe, impozite, vămi, Editura Versus, poezie * * *

Un poet care-mi place. Patetic numai cu măsură, hîtru de fel, dezinhbat și uneori tandru, Valentin Emil Mușat își asumă cu simplitate și autoironie condiția de poet minor și provincial (dar numai ca domiciliu - la Vălenii de Munte). Anecdotic dar și melancolic fără a jeli, amintind de Topârceanu, el desfată și convinge fără efort. Ușurința lui în exprimarea originală vine dintr-un talent nativ pe care a știut să și-l șlefuiască. „Aleșii stau tolăniți pe divan./ umbra lui Emil Cioran/ Trece pe cer așa sfîntă și clară./ Urmașii Romei cu ceafa groasă/ Flutură-n iarbă o coasă./ Circul miroase a pîine/ În uterul zilei de mîine”. În plin badinaj, cad memorabile ultimele două versuri. Un poet adevărat.

joi, 6 ianuarie 2011

De la Anton Pann citire...

Povestea folclorică reluată și de Anton Pann spune că un tată și fiul său mergeau cu calul pe drum. La început a încălecat fiul, dar un trecător l-a mustrat că-și lasă tatăl pe jos, apoi tatăl, dar și așa un trecător l-a admonestat pe bătrîn că-și lasă copilul să sufere. S-au urcat amîndoi pe spinarea calului, însă un al treilea trecător i-a înjurat, mai să-i bată, că deșală un biet animal cu povara lor dublă. În fine, s-au dat jos amîndoi luînd calul de căpăstru. Un al patrulea drumeț a rîs de ei făcîndu-i nebuni: să ai un cal bun de călărie și să-l ții neocupat mergînd pe jos!

Așa e și pe acest blog și în toată lumea. Am citat (în glumă) un comentariu a lui SGB care conținea două cuvinte „urîte” și i-am dat o „replică” avînd destul haz, zic eu. S-au repezit la mine tot felul de inși că postez vorbe buruienoase. Cînd însă am criticat romanul Cristinei Nemerovschi (și) pentru că e plin pe fiecare pagină, fără noimă, de aceste cuvinte (numai numele în patru litere al ștromeleagului apare de vreo 200 de ori în 300 de pagini), mai să-mi ia gîtul două doamne că nu înțeleg proza și rafinamentul ei, că sînt (auzi!) invidios pe C.N. și că ar trebui chiar să mă las de critica de întîmpinare.

Renunț la orice pretenții de a îmi înțelege semenii și îmi văd de treabă. Comentați, semnați sau nu, băgați-vă în seamă, revărsați aici toate frustrările dvs. (inclusiv ratările literare) și muștruluiți-mă ca să vă răzbunați virtual pe șefii sau soții care vă terorizează în viața reală! Doar de aia există bloguri de literatură, nu?

BLOG DE BLOG - cele mai bune bloguri din 2010

Iată juriul concursului "BLOG DE BLOG - cele mai bune bloguri din 2010" în formula sa definitivă așa cum l-a stabilit scriitoarea Lucia Verona, inițiatoarea acestor premii invidiate, deși pur onorifice. Ca unul care m-am bucurat de laurii virtuali în 2009, am ales să fac parte din juriu, fapt ce mă onorează. Începerea evaluării e iminentă!

miercuri, 5 ianuarie 2011

Cărți noi! Dumitru Bădița - Invitat la Săvârșin, Casa de pariuri literare * *


Gorjean din Polovragi, Dumitru Bădița nu e tocmai un tînăr poet, avînd aproape 40 de ani. Totuși, prin anul debutului editorial (2005) ca și prin discurs, el este un douămiist tipic. „Invitat la Săvârșin” este a treia carte a sa. Una foarte amuzantă, plină de ironii și cu accente urmuziene, ba chiar kafkiene pe-alocuri. Pentru un cititor neinițiat în ale lumii literare, volumul este greu inteligibil. Povestea este imaginară, întrucît Dumitru Bădița nu a participat la „tabăra de creație” de la Săvârșin, personajele sînt reale, dar par imaginare și ele unui necunoscător, ba chiar și unui cunoscător mai vag, pentru că nume precum Șerban Axinte, Cristina Ispas, Monica Stănilă nu sînt încă familiare multora. Ba nici pentru altele mai notorii ca Radu Vancu, Un Cristian, Miruna Vlada, Bogdan Crețu n-aș băga mîna în foc. Oricum, faptele acestora și ale altor personaje nenumite sînt invența lui Dumitru Bădița și au foarte mult haz ce este amplificat dacă știi despre cine e vorba. Din acest punct de vedere, volumul este destinat unei circulații restrînse în zona „știutorilor” care se pot amuza în voie. Dar care volum de poezie nu e pînă la urmă destinat doar știutorilor? Un cititor „obișnuit” poate gusta mai greu scena imaginată de Bădița: cum că se duce la un cabinet stomatologic rural și își declină identitatea, adăugînd că va primi un premiu literar de la Nicolae Manolescu. La care dentista sare-n sus bucuroasă: „Vine Niki la Săvârșin?”. La fel de hazliu este momentul ipotetic în care niște copii de țigani se uită printre zăbrelele gardului savurînd vederea „vedetelor” în incintă: „uite-l pe domnul Leac! și pe pe domnul Khasis! și pe dra Ninu cu domnul un cristian”. Nu altfel ar reacționa adolecentele din Buftea zărindu-l în curtea lui Adrian Sârbu pe Nicholas Cage. Finalul e apocaliptic, poetul-personaj-narator ia alt tren decît trebuie, e pe punctul să fie amendat, e salvat de un cetățean în care își recunoaște vag tatăl decedat și își dă seama, dată fiind învierea morților, că Apocalipsa e aproape, ca în “Cimitirul Buna-Vestire”. Cartea ciudată și originală a lui Dumitru Bădița e una cel puțin drăguță.

marți, 4 ianuarie 2011

Cel care greșește?


Deunăzi, sub un nume care părea că ascunde un URL dar... acesta nu funcționa (am publicat totuși comentariul ei), o anonimă îmi cerea imperios să... renunț la critica de întîmpinare pentru că mulți (care și cît de mulți?) mi-au reproșat că laud cărți proaste. Nu știu cine și cum se validează în critică. Înșiși Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu au avut de-a face cu munți de invective la apariția unor Istorii monumentale la care au trudit decenii. Desigur, cei nelăudați simt un frison pe ceafă. Eu cred că validarea criticii de întîmpinare pe care o practic de 20 de ani (de fapt de mai mult timp, dar să zic că sporadicele recenzii ante 1989 nu se pun), mai precis de la „Cărțile săptămînii” din Luceafărul, ianuarie 1990, sub direcția lui Laurențiu Ulici, poate fi făcută. Într-un chip simplu: compararea cu părerea altor critici (preferabil cei ce s-au rostit ulterior), dobîndirea de către autori, cu cărțile recenzate favorabil, a unor premii prestigioase, acordate de jurii competente. Pentru a verifica al doilea criteriu iau ca reper, cu voia dvs. si a celor care mă contestă, rubrica mea „despre cărți numai bine” din Săptămîna financiară, pe care o țin din martie 2005. Trebuie scăzute evident cronicile despre literatura străină, antologii, reeditări. Iată, invers cronologic, lista cărților elogiate de mine care au avut un destin fericit cîteva luni sau un an mai tîrziu. Știut fiind că premiile USR și ASB se acordă în anul ulterior apariției, iar al Academiei peste 2 ani. Doar Premiul Cartea Anului, Prometheus și România literară se acordă la finele aceluiași an.

Citiți și dvs. și vedeți dacă mergeți în viitor pe mîna mea norocoasă sau ar trebui să renunț la recenzii, cum îmi sugerează atît de amabil comentatoarea mea, totuși, anonimă. (Mai jos: numele autorului, luna cînd am scris „de bine” - distincția).

Liviu Radu, aprilie 2010 – nominalizat USR în iunie
Cristian Teodorescu, martie 2010 – premiul USR în iunie
Constantin Stan, februarie 2010 - nominalizat USR în iunie
Andrei Terian, ianuarie 2010 – premiul USR în iunie
Șerban Tomșa, februarie 2010 – premiul ASB în noiembrie
Olga Delia Mateescu, ianuarie 2010 - premiul ASB în noiembrie
Alexandru George, noiembrie 2009 – Premiul Național pentru literatură iunie 2010
Oana Soare, octombrie 2009 – premiul ASB, octombrie 2009
Marta Petreu, septembrie 2009 – Premiul ARIEL, dec. 2009, nominalizare USR 2010
Florin Manolescu, iulie 2009 - nominalizare USR în iunie 2010
Gabriel Chifu, iulie 2009 - nominalizare USR, iunie 2010
V. Vosganian, iunie 2009 –Premiul Prometheus 2009, nominalizat USR 2010
Gelu Negrea, mai 2009 (2 articole) – nominalizare USR 2010, premiul ASB noiembrie 2010
Eugen Negrici, decembrie 2008 – Cartea anului 2008, Prometheus
Eugen Uricaru, octombrie 2008 – nominalizare USR 2009
Doina Ruști, (Fantoma din moară), octombrie 2008 – premiul USR oct. 2009
Mariana Filimon, octombrie 2008 - Premiul ASB octombrie 2009 (ulterior cronicii)
Anca Mizumschi, octombrie 2008 – nominalizare USR
Ion Iovan, iunie 2008 – premiul USR 2009
Svetlana Cîrstean, iunie 2008 - nominalizare USR 2009
Iulian Costache, (2 articole), iunie 2008 - Premiul Cartea de debut a anului România Literară, Prometheus 2009, Premiul Academiei Române 2010
Ion Hobana, februarie 2008 – premiul ASB 2009
Adrian Mihalache, noiembrie 2007 – premiul ASB 2008
Viorel Lică, octombrie 2007 – premiul ASB 2008
Emil Mladin august 2007 - premiul ASB 2008
Daniel Cristea-Enache , oct. 2007 - premiul ASB, 2008
Florina Ilis, aprilie 2006 - premiul USR 2007
Doina Ruști, (Zogru), aprilie 2006 - premiul ASB 2007
H. R. Patapievici, aprilie 2006 - premiul USR 2007
Radu Voinescu, aprilie 2006 - premiul ASB 2007

LA MULŢI ANI, Nora Iuga!


Azi, Nora Iuga a împlinit o vîrstă rotundă! Nu pentru vîrstă în sine merită felicitări, ci pentru entuziasmul cu care este alături de literatură și de scriitori, cei mai mulți tineri, pe care îi onorează cu înțelegerea și admirația sa. Nora Iuga a fost prima poetă pe care am cunoscut-o „pe viu” în îndepărtatul an 1981. Mi-a încurajat cu sinceritate pre-debutul poetic, așa cum a făcut-o ulterior cu zeci de autori. Nora Iuga este o prezență exemplară în literatura română. La Mulți Ani!

Date de contact.Blogul la 30 000 de vizitatori.

Încă o dată: La Mulți Ani tuturor!
Începe un An Nou, sper că va fi mai bun pentru noi toți.

Țin să vă reamintesc datele de contact pentru cei care au amabilitatea
să-mi trimită cărți, reviste sau doar gîndurile și ideile lor.
Adresa poștală: CP 179, OP 38 București
sau a
Uniunii Scriitorilor - Calea Victoriei 115, București.
NU ÎN ALTĂ PARTE, NU RECOMANDATE.
Adresa email: horiagarbea@gmail.com. Blogul e deschis comentariilor!

Pentru Poșta Redacției a revistei România literară, vă rog să folosiți posta.romlit@gmail.com. Rubrica apare la 2 săptămîni în numerele fără soț ale revistei.

În cursul zilei de azi acest blog va ajunge la 30 000 de vizitatori în aproximativ un an de cînd contorizez. Vă mulțumesc pentru interes și pentru comentariile care au fost la obiect.

Fantezii de iarnă

Stimulat de o rețetă a lui Adi Hădean pentru tartine cu brînză, m-am simțit obligat să contribui printr-un comentariu cu rețeta mea. iat-o și pentru dvs.:

Tartine cu brînză (de iarnă)

Eu fac pentru tartine amestecul așa: brînză de vaci + 20% smîntînă + sare, piper alb, boia puțină + chimen + capere tăiate cam în 4, mărar verde. Opțional, puțin unt și ceapă verde (partea albă tocată fin). Fiecare tartină ornată cu 1-2 capere și o rondea fină de roșie mică (sau ridiche roșie). Dacă se pune ceapă, trebuie mîncate în max. 2-3 ore, că oxidează. Se poate pune în loc de sare puțină telemea rasă de vacă. Dar puțină!

Varianta de vară: se scot caperele și boiaua, se adaugă mărar mai mult, pătrunjel tocat, ridichi tocate mic, puțină parte verde de la ceapă.

Varianta de urgență: dacă nu avem capere, se pot folosi castraveți murați tăiați foarte mic, cubulețe infime și stoarse apoi strașnic.

Poze - update la prima preparare.

Cărți noi! Mistici, convertiți, iluminați în „Luceafărul” nr.1/2011

Miercuri 5 ianuarie va apărea primul număr din acest an al revistei „Luceafărul de dimineață”. Într-un sumar variat veți găsi și prima rubrică a „Cărților săptămînii” din acest an. Sub genericul „Mistici, convertiți, iluminați”, m-am referit numai la volume de poezie, lista o vedeți mai jos:

Carmen Focșa - Cimitirul zeilor, Editura Granada
Ion Bogdan - Valea Pămîntului, Editura Dacia XXI,
Passionaria Stoicescu - Șarpele cu aripi – Gjarperi me flatra (blilingv, română-albaneză, traducere de Baki Ymeri) Editura Rawexcoms,
Ioan Vintilă Fintiș - Icoana din apă, Editura Ghepardul,
Valentin Emil Mușat - Taxe, impozite, vămi, Editura Versus,
George G. Daragiu - Albastru amar, Editura Deliana,
Ana – Mariana Ionescu - Lacrima Arcașului, Editura Granada

Întîmpinarea la
Floarea Țuțuianu - Mărinimia Ta, Editura Brumar
se reportează pentru că și cronica lui Dan Cristea se referă la același remarcabil volum. Dar punctul meu de vedere îl puteți citi pe acest blog.

duminică, 2 ianuarie 2011

Cărți noi! Stoian G. Bogdan - Nu știu câte zile, Ed. Trei * * *


O surpriză plăcută o constituie romanul lui Stoian G. Bogdan, primul scris de poetul bine cotat, care a impresionat prin debutul său din 2009. Surpriza nu constă în valoarea cărții, pentru că SGB e un profesionist, ci în subiectul abordat și naturalețea cu care îl tratează autorul. „Nu știu câte zile” este un roman realist, petrecut în zilele noastre la Comănești (de altfel urbea nașterii, acum 27 de ani, a autorului), București și Torino, un roman cu o intrigă polițistă suprapusă peste povestea unei trădări în iubire și care, în fundal, are un violent aspect de critică socială. Personajul central, Narcis, care e în bună parte și naratorul cărții, este un interlop cu studii juridice, intrat în lumea gangsterilor de anvergură, protejeți de justiție, poliție, politicieni, după ce tatăl său, om de afaceri necurate în Comănești și maică-sa au fost executați în stil mafiot. Narcis ajunge la București, la facultate, cu trei milioane jumate și un telefon Nokia, o ia de jos, de la vîndut droguri mărunte și alba-neagra. Volumul e cumva și un bildungsroman al unui fiu de infractor de lux, ajuns orfan și găinar, care urcă treptele crimei organizate pînă la un Mercedes SL 500 (pe banii lui socru-său, naș de „famiglia” în Capitală) și la pistolul Costel pe care nu ezită să-l folosească. Problema cu Narcis e că el se cam plictisește de viața perfectă pe care o duce: lovituri, șmenuri, protecție absolută, logodnica frumoasă și deșteaptă: Catarina. Plictiseala e legată și de nostalgia pentru Comănești și de fantomele părinților pe care Narcis n-a renunțat, ca idee, să-i răzbune într-o zi dacă se va putea. Așa că pleacă la Comănești, nu să se dea mare la vechii prieteni, ci așa, hai-hui prin amintiri. În orașul mic și amărît arată că e cel mai tare: îi bate măr pe șmenarii mărunți de-acolo și apoi, cînd le-o bagă cu cine-i socru-său, tot ăia îi spun săru-mîna. Dar apare minora Livia. Și obligația de a reveni la București și de a zbura urgent la Torino pentru o afacere mare a socrului. Restul e păcat să vi-l povestesc, că vă stric bucuria. Ceea ce trebuie spus este că romanul e viu prin verosimilitatea și inteligența împletirii firelor acțiunii (cu o excepție cînd autorul nu putea rezolva altfel trama) dar mai ales prin vorbirea eroilor. Prozatorul are un auz fin, care prinde foarte bine limbajele, dialogul e strîns, ca într-un scenariu de film bun, perfect dezinhibat, buruienos fără ostentație și prin aceasta plauzibil. La palierul „frescă socială” autorul e dur, critic, fără iluzii dar și fără șarje nepotrivite. SGB nu face pamflet, el arată existența complicată dar sigură a caracatiței care domină România de la straturile cele mai umile ale populației pînă la vîrf, la marea corupție. Eroul central, Narcis, este un tip rău, fără scrupule, dar avînd momentele lui de derută, cînd riscă totul pentru un moment de libertate interioară deși știe că un tip intrat în mafie nu mai poate fi liber conform „principiului dominoului”, un personaj bine construit, fără exagerări în alb sau negru. Scriitorul reușește o carte bună, accesibilă pentru marele public ca și pentru cunoscătorii literaturii. Un posibil best seller.

Cărți noi! Carmen Focșa - Cimitiul zeilor, Ed. Granada * *


Multe dintre textele acestui volum se intitulează simplu „Poem”. Autoarea nu simte nevoia să le diferențieze. Ele curg unele din altele, asemănătoare, scrise în prozodie clasică, cu un ritm în accente rare, rime firești, melancolice și fastuoase. Volumul reprezintă un întreg unitar, o ceremonie sobră, o intonare reculeasă de psalmi. O „înaltă umbră” este evocată cu reculegere, o „nuntă fără alaiuri, fără miri” se desfășoară, mistică, după un ritual precis. Lipsesc podoabele și oricare ostentație în textul pe care Carmen Focșa îl scandează sacerdotal uneori, sau îl intonează alături de un presupus cor al pelerinilor. Tonul este la mijloc între umilința firească a rugăciunii și demnitatea unui credincios făcut după chipul și asemănarea celui invocat: „Tu iar vei fi zăpada acoperindu-mi moartea/ Cît eu, mai viu, mai tînăr îți voi vesti un semn/ Cuvântul tău crestează în mine ca-ntr-un lemn/ Dovada că-s întregul iar tu vei fi doar partea”. Succinte, concentrate, textele dezvoltă metafore încărcate de ambiguitate, pendulînd între supunere și îndoială: „Numai tăcerea ta încet, hoțește/ Mai fulgeră cuibarele de greieri/ Cînd eu sînt iarba care se hrănește/ Cu tot ce-n urma plânsului mai treieri”. Fără a fi propriu-zis mistică, poezie scrisă de Carmen Focșa este pătrunsă de prezența unei divinități ininteligibile, uneori contestabile.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Bucuriile Sărbătorilor!

Nici de Crăciun, nici în ultima zi a anului 2010 și nici prima zi a noului an nu am scăpat de comentarii jegoase ale unor anonimi. La adăpostul lipsei de semnătură, aceștia aplică pentru orice intervenție care vine în dezacord cu părerile lor și pentru fiecare amănunt premisa de vinovăție și atribuie altora mobiluri josnice (probabil pe măsura celor pe care ei înșiși le urmăresc în viață). Ultimul dintre acești nenorociți, mînat de caracterul lui mîrșav, califică aprioric lucrările viitoare, din 2011, ale Juriului USR (ales prin vot secret și care decide tot prin vot secret) drept „potlogării”.

Juriul, din care fac și eu parte, mai exact din cel de nominalizări, nici măcar nu s-a întrunit! El va avea misiunea grea din fiecare an de a citi zeci de cărți de toate genurile. Din el fac parte critici din toate generațiile, dar cu experiență mare, titulari de rubrici de cronică de întîmpinare ținută ani de zile. Și iată că vine un mizerabil să-i facă „potlogari” pe niște oameni care, dacă ar fi să greșească eventual, nici nu au apucat măcar să o facă. Nu știu dacă e o etalare de caracter mizerabil sau e o încercare de intimidare în perspectiva a ceea ce va face juriul, nici nu contează.

Acesta este doar unul dintre exemplele mizeriei revărsate fără oprire în România asupra oricărui fapt, cultural sau de alt fel. Ce știe acel vierme care și-a îngăduit să ne facă „potlogari” despre juriul USR? De cîte ori a făcut el parte dintr-un juriu, mai ales din unul ca al USR, confruntat cu mari dificultăți de alegere, ca să știe cît de greu e să decizi, cît de frustrant e uneori că o carte pe care o crezi bună cade la vot cu 2-3 și așa mai departe? Cît de mici sînt onorariile și cît de grea munca?

Asemenea comentarii mă fac să mă gîndesc să renunț la un lucru pe care îl cred frumos și util: acest blog care ar trebui să fie un loc al discuțiilor destinse și consacrate lucrurilor care fac viața suportabilă. În orice caz, din acest moment nu va mai trece niciun comentariu care nu e la obiect, nu este expus clar și civilizat și care atribuie unui fapt al cuiva sau unei judecăți de valoare motive necinstite.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog