joi, 30 iunie 2011

Grupaj de poeme inedite în „Luceafărul de dimineață”

Vă invit să citiți un grupaj de poeme inedite care mi-a apărut ieri în revista „Luceafărul de dimineață” nr 30/2011. Îl găsiți aici.

Cărți (ca și) noi! H. Salem Cercul Virtuos, - ediție necenzurată, Editura Tritonic


Gavrilă G. Gavrilă ajunge pe lumea cealaltă aparent printr-o eroare. De aceea nu figurează în registre, nu are nici bon alb, pentru Rai, nici negru pentru Iad. Fostul redactor al Televiziunii Române, la emisiunile de divertisment, se trezește suspendat între lumi, printre duhuri care știu precis unde vor ajunge, duhuri din toate universurile paralele celui din care provine. Fiecare capitol e o schiță ironică, satirică, Gavrilă e un fel de Micul Prinț călătorind nu de pe o planetă pe alta ci din ființă în ființă, fiecare dintre ele venind la „triajul” Rai-Iad cu experiențe spectaculoase și insolite. Pînă la urmă Gavrilă va fi retrimis pe Pămînt și va mai trăi acolo 45 de ani după ce revenirea acasă și în TVR nu se va face fără opoziție și peripeții. În 1986, romanul regretatului H. Salem (1927-1991), cunoscut umorist, a fost oprit de cenzură, după tipărire, înainte de „bunul de difuzare” apoi republicat după un an cu numai două capitole schimbate. Cititorul de azi, obișnuit cu satira politică neîngrădită, înțelege cu greu ce efect puteau avea glumele, deloc nevinovate din perspectiva cenzurii, ale lui H. Salem după cum nu va pricepe cît de greu era să treacă un text care se baza pe existența unei „alte lumi”, cu Infern și Paradis pentru recompensarea și pedepsirea faptelor oamenilor, un tărîm populat de îngeri, sfinți, suflete desprinse de trup și în care chiar Dumnezeu are, evident, un rol major. Că Raiul în care nimerește Gavril e imperfect, absurd și birocratic, totul nu putea fi decît o aluzie la „Raiul” comunist, proclamat ca minunat, în realitate minat de flagrante prostii și disfuncții. Romanul lui H. Salem e scris cu mare vervă, glumele se țin încă bine, deși umorul se perimează repede și au trecut peste pagini 25 de ani. Multe dintre caricaturile schițate de romancier se potrivesc foarte bine și azi cu fețele unor politicieni, potentați, ariviști ai vremurilor noastre. Totuși există o blîndețe a ironiei lui H. Salem. E clar că omul era un adept al jubilației și nu al încruntării pamfletare sarcastice. După un sfert de veac zîmbetul destins al lui H. Salem ne bucură din nou.

miercuri, 29 iunie 2011

Cărți noi! Lilian Zamfiroiu - Relații diplomatice româno-italiene 1918-1940, Editura Tritonic * * *


Volumul reprezintă o variantă „pentru publicul larg”, totuși nu una excesiv populară, bogăția referințelor și notelor o atestă, a tezei de doctorat susținute de diplomatul de carieră Lilian Zamfiroiu despre cea mai interesantă epocă a relațiilor diplomatice româno-italiene: cea interbelică. Interesantă pentru că este o perioadă a frămîntărilor și modificărilor radicale, a creșterii unui val care avea să se spargă în 1939 la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, la foarte scurtă vreme după închiderea primului. România și Italia, în ascensiune în Europa, se preocupă fiecare reciproc de politica țării celeilalte tatonîndu-se, gestionînd tensiuni, pentru că era în discuție ratificarea tratatului privind Basarabia, și încheind pactul de amiciție și colaborare din septembrie 1926. După un interval de evoluție fastă, vor urma ascensiunea la putere a lui Hitler în 1933 și conflictul italo-etiopian, fenomene pe care istoricul și diplomatul Lilian Zamfiroiu le comentează pe larg, citînd documente pline de interes, atît din arhivele diplomatice cît și din zona reacților publice. Situarea Italiei față de Mica Înțelegere, în termeni mai direcți se poate vorbi de ostilitate, este un fapt demn de luat în seamă și autorul îi consacră nu puține pagini și reflecții. Foarte interesantă este atitudinea lui Nicolae Titulescu, pe care o subliniază Lilian Zamfiroiu, în aplicarea nunațată a deciziilor Societății Națiunulor în cazul Italiei, declarată țară agresoare în conflictul cu Etiopia. Fără a folosi argumentele de tipul „impunerii civilizației superioare”, diplomatul român determină aplicarea exactă și fără excese a sancțiunilor impuse Italiei. Cu toate acestea, atitudinea sa în cazul discursului împăratului Etiopiei, bruiat la Geneva de huiduieli din loja publicului, îi va atrage lui Titulescu puternice reacții negative din partea presesi și chiar a guvernanților italieni luînd forma unor veritabile „execuții” mergînd pînă la insinuarea că Titulescu nu este de „rasă albă”, ceea ce ar explica „simpatia” pentru etiopieni. Acest segment al cărții lui Lilian Zamfiroiu este extrem de incitant și e meritul său de a-i fi relevat toate fațetele. Lucrarea se încheie cu prezentarea ultimelor luni precedente celui de-al Doilea Război Mondial și cu constatarea evidentă că Italia a susținut pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra țării noastre încheiate cu momentul nefast al Dictatului de la Viena. Cartea lui Lilian Zamfiroiu, palpitantă în multe segmente asemeni unui roman de calitate, se va citi cu mare ușurință, grație stilului elevat și a preciziei frazei, dar și cu plăcere de către cei interesați. Astfel, departe de a fi o aridă teză, volumul va trece firesc spre cititorul pasionat de istorie.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Clubul Dramaturgilor: „Moștenirea”, monodramă de Lucia Verona



Luni 27 iunie ora 18 la USR - Casa Monteoru, se va încheia stagiunea Clubului Dramaturgilor cu o piesă de Lucia Verona în regia lui Dan Tudor. Interpretează Mihaela Teleoacă (Teatrul de Comedie).

UPDATE. Am asistat la un spectacol excelent. Piesa Luciei Verona e foarte solidă dramaturgic și amuzantă fără a fi frivolă. Memorabilă a fost evoluția actriței Mihaela Teleoacă, ajutată cu cîteva replici și de regizorul spectacolului: Dan Tudor. Piesa, premiată de ASB în anul 2006 se va juca în curînd și pe scene profesioniste în aceeași distribuție. Publicul, în majoritate format din dramaturgi, actori, regizori, s-a exprimat cu entuziasm la discuțiile care au urmat despre text și montare. Clubul Dramaturgilor se va relua în septembrie.

Trei cărți noi - comentarii în curînd

Am fost lovit ca de o rafală, într-o singură zi, de trei cărți noi de poezie care merită atenția cititorilor. Sînt proaspete și nu se vor învechi curînd, totuși căutați-le acum ca să vă bucurați mai repede de ele. Autorii lor sînt: Elena Ștefoi și Ioan Es. Pop (Editura Cartea Românească) și Diana Iepure (Bursa de pariuri literare). Îndată ce mă voi edifica asupra lor veți găsi și cuvenitele cronici.

Cărți noi! Carmen Firan Detectorul de emoții, Ed. Curtea veche * * *


La editura Curtea Veche a apărut un volum agreabil de povestiri semnat de Carmen Firan. Binecunoscută mai ales ca poetă, stabilită în SUA, la New York, autoarea are și numeroase calități de prozatoare: spirit de observație acut, capacitatea de a reproduce registre diverse ale limbajului, caracterizante pentru personajele sale, forța de a crea intrigă și suspans. Cu toate aceste daruri, plus o sănătoasă ironie, nelipsită de nuanța autoironică, prozatoarea pornește la treabă fără complexe și are un bun dozaj al mijloacelor și mai ales facultatea de a nu extinde o povestire mai mult decît miza ei poate să suporte. Astfel cititorul nu ajunge să se plictisească niciodată, nu este sufocat de detalii și razne analitice, inutile într-o acțiune dinamică, nu îi sînt băgate cu sila sub ochi vreo teză ori vreo morală.

Carmen Firan scrie proză realistă, simplu și activ, gazetărește aproape, speculînd abil faptul divers, mica întîmplare inedită. Tematic, textele lui Carmen Firan sînt referitoare la emigrație, acțiunile se petrec dincolo de Ocean și au ca personaje mai ales emigranți europeni, nu rareori români, uneori polonezi, ruși, asiatici. Poveștile sînt contemporane, cu nerv și haz. Sigur, impactul Lumii Noi, încă destul de bizare pentru europeni, asupra acestora, mai ales a esticilor care își caută locul în ea este un filon ca și inepuizabil.

Autoarea speculează din plin situațiile cu tot hazul și cu toată tristețea lor. Astfel ea crează niște povestiri destul de apropiate de cele ale lui Isaac Bashevis Singers care utiliza spectaculos experiența sa de nou-venit, cu tradiții și prejudecăți, în America „liberă”, de fapt prizoniera altui set de tradiții și de prejudecăți. Numai că America lui Singers era una foarte diferită de cea post-modernă cu care se confruntă personajele lui Carmen Firan. Se poate ușor bănui că multe dintre povestirile volumului pornesc de la fapte reale, trăite sau auzite în primii ani ai acomodării sale cu realitatea marelui oraș New York. Iar dacă le-a inventat, păstrînd doar spiritul impactului cu o realitate diferită, cu atît mai bine. Astfel e povestea lui Sasha, sculptor fugit din Uniunea Sovietică a monumentalului de tip stalinist, care nu își poate plasa frumoasele sculpturi în State pentru că o galerie se ocupă numai de morți iar alta îi cere să adauge frumosului lup singuratic din bronz o fetiță pentru că are în vedere un colecționar de grupuri statuare și bibelouri reprezentînd-o pe Scufița-Roșie. Artistul estic refuză „concesia măruntă”, dar e călcat de o mașină, deci se poate deduce că acum va interesa „prima” galerie. Un botez românesc la New York combină tot ce au mai trivial și kitsch cele două culturi. Orgoliile scriitorilor români în exil sînt caricaturizate nemilos. O poloneză emigrantă, neatentă la ce-i în jurul ei, primește sfatul de a se ruga măcar din exteriorul bisericii de lîngă un părculeț. E uimită că metoda funcționează: apăsarea vieții se reduce la rugăciune, fie și din afara edificiului. Descoperă mai tîrziu că încurcase părculețele și se rugase la clădirea poștei, dar ce bine îi mersese! Cu astfel de subiecte și o scriitură sprințară, Carmen Firan poate satisface numeroși cititori.

Cărți noi! Dan Coman Irezistibil, Editura Cartea Românească * * *




Cine mai știe ce e proza? Să fie cartea lui Dan Coman prima autoficțiune fantastică din literatura română cum afimă pe copertă Teodor Dună? N-aș zice. În fond ”Gemenii” lui Cărtărescu nu abundă de aceleși „grotesc, autobiografic și fantastic” pe care le identifică foarte corect poetul „de-a viului” la Dan Coman. Autobiograficul trece în fantastic sau în imaginar la mulți prozatori „desantiști”. De fapt Dan Coman mixează abil memoriile lui Dan Coman cu ceea ce ar fi trăit-scris-spus Dan Coman dacă realitatea existenței lui ar fi fost (puțin) alta și el ar fi fost D Great Coman. Relația autorului cu personajul său, care nu e tocmai un alter-ego, e incitantă pentru cititor. La fel scriitura lui Dan Coman prin care ajung să ne intereseze întîmplări altfel anodine dacă le cîntărim semnificația în devenirea lunii sau chiar a personajului. Personajul, ca și autorul, e un om care scrie, e obsedat de scris și chiar de receptarea lui, de unde viziunea de coșmar din proza „o întîlnire cu cititorii”, un vis nebunesc al „poetului neînțeles”. Obsesia „autorlîcului” nu e de natură să facă simpatic un personaj, și totuși Great Coman devine pentru că el debordează de umanitate și de banalitate, el e scriitor prin ce (afirmă că) scrie, dar altfel e omul cu trup real „îmbrăcat în ștofă”, cum zicea Nichita Stănescu despre Eminescu. Din acest punct de vedere, pot să afirm cu admirație că „Irezistibil” este una dintre cele mai vii și puternice demitizări ale „autorului demiurg” din literatura noastră. Mai ales că Dan Coman nu vorbește de un autor generic, ci despre sine sau despre cel care ar fi putut el să fie sau... poate despre cu totul altceva. Rămînînd însă ceea ce trebuie să fie scriitorul: un seducător al cititorului său.

marți, 21 iunie 2011

Cărți noi! Doi poeți din Gorj



Viorel Surdoiu Contextul desprinderii de haos, Editura CJCPCT Gorj * *

Faptul că Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj are o editură e un lucru meritoriu. Dar și mai admirabil e că publică nu doar cultură tradițională, ci și literatură recentă. Viorel Surdoiu debutează în urma cîștigării unui concurs de volume în manuscris la Festivalul „Zilele Arghezi” din 2010. Am fost în juriu și îmi mențin părerea că poemele sale sînt dintre cele care pot suscita interesul cititorilor prin sensibilitatea exacerbată a autorului și prin finețea unor metafore. Mai cred însă că Viorel Surdoiu are a-și asuma o meditație mai profundă asupra poeziei dar și a existenței pe care aceasta o reflectă. Simpla descriere, fie și elegantă, parfumată cu melancolie și estetism voit retro, a unor „peisaje interioare” e insuficientă, se cuvine completată cu o concentrare și esențializare a comunicării. Nu e nimic rău aici: „O flacără roz/ pâlpâind deasupra/ giulgiului de ceață/ și ochiul meu căutând/ dincolo/ o ruptură/ în pînza respirației pământului”. Dar dacă meditația de dincolo de descripție pică în locul comun e păcat de finețea imagistică. Un final precum „O cerere lipsită de ofertă- / credința într-o stea incertă” din poemul „Negocierea” poate dezamăgi. Viorel Surdoiu știe să creeze imagini și se lasă amăgit uneori că numita abilitate crează singură poezie. Odată consumat șocul debutului, el se află în momentul dificil în care va face saltul decisiv peste diletantism, către poezia propriu-zisă, de anvergură. Îl aștept cu speranță.

George Drăghescu O furnică pe Golgota, Editura Grinta * *

Actorul din Tîrgu Jiu adună în numai cîteva pagini aforisme și terține de un lirism blînd. Reflexivitatea lui George Drăghescu îl face să creeze miniaturi inspirate: „Rup un măr/ mușcătura lui Adam/ nu s-a vindecat” sau ” În geam o gutuie -/ toamna se plimbă/ iarna prin cameră”. Aforismele sînt cam didactice, uscate ”Există noroc care strălucește și noroc care orbește”. Ar fi potrivit ca poetul să caute să-și extindă textele dincolo de aceste frînturi lirice. Mi se pare că deține posibilități superioare unui simplu amatorism.

Atelier de scenaristică

Asociatia culturala SECVENTE organizeaza in parteneriat cu SAGA FILM un atelier de scenaristica pentru lung metraje fictiune, denumit SECVENTE. Vor fi selectati opt participanti pe baza scenariilor cu care vor aplica la atelier. Sub indrumarea tutorilor Razvan Radulescu si Alex Baciu, ei vor lucra la analizarea, rescrierea si finalizarea acestor scenarii. Pe langa consultarile individuale cu tutorii, vor fi organizate cursuri intensive si studii de caz deschise publicului, sustinute de profesionisti consacrati din industria cinematografica romaneasca: Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Florin Serban, Marian Crisan si Adrian Sitaru. Atelierul se va intinde pe o perioada de sase luni (septembrie 2011- martie 2012) si va fi impartit in trei sesiuni a cate patru zile, intre care se vor desfasura consultari on-line. La finalul atelierului SAGA FILM va oferi 10.000 de euro pentru cumpararea scenariului castigator. Detalii pe www.ateliersecvente.ro

Nota mea: Comunicatul este confuz în sensul în care vorbește de un „atelier” apoi de „scenariul cîștigător” deci sugerează existența unei competiții fără a enunța condițiile de participare. Din discuția cu organizatorii am înțeles că va exista o competiție la care pot concura și cei care nu au participat la atelier. Nu am timp să mă documentez, îi rog pe cei interesați să intre pe situl respectiv și să ia legătura direct cu organizatorii. Am postat materialul la cererea acestora și în speranța că astfel se oferă șanse unor scenariști care nu ar avea acces la informația de mai sus.

luni, 20 iunie 2011

Festival Mystery & Thriller la Paltul Șuțu

În perioada 23-27 iunie, la Palatul Șuțu din Capitală, va avea loc primul festival de mystery&thriller, organizat de Tritonic și Crime Scene, cu participarea Asociației Scriitorilor București. Găsiți pe blogul Luciei Verona, autoare de policier, printre altele, afișul și o parte din programul manifestărilor.

Cărți noi! Liviu Ofileanu - Instincte canibalice, Editura A.T.U. * *


Poetul din Hunedoara realizează un experiment de-a dreptul ciudat. El scrie o carte cu titlul romanului, un thriller neterminat, al celebrului canibal din Mexic, punîndu-se, oarecum, în locul acestuia. Poetul și romancierul José Luis Calva Zepeda (1969-2007) și-a ucis și halit vreo opt amante. Cînd o gătea pe ultima, pe nume Alejandra Galeana Garabito, cu sos de lămîie, poliția i-a întrerupt plăcuta îndeletnicire.

Mare admirator al lui Sir Anthony Hopkins, care l-a jucat pe emblematicul Lecter în „Tăceara mieilor”, Calva Zepeda a fost pus într-o celulă cu regim vegetarian, ceea ce l-a făcut să se spînzure cu cămașa. Romanul epocal pus la cale de el a rămas neisprăvit. În schimb cartea lui Liviu Ofileanu e dusă pînă la capăt, de la copilăria micului José, care trebuie să fi fost o dulceață, fiind violat la 7 ani de un amic al fratelui său, pînă la faza finală, cea a cămășii, și nu a curelei cum zice autorul nostru, care a pus capăt carierei literare a lui Calva Zepeda.

E clar că Liviu Ofileanu este un poet talentat și din acest punct de vedere, scrierea a peste 60 de texte din unghiul mental și existențial al criminalului mexican e un consum exagerat al abilităților sale pentru o cauză destul de subțire. Gîndurile lui de dragoste pentru Alejandra, cea incomplet masticată, și justificarea metafizică a tranșării ei „în porții egale, de mărimea unui hotdog luat de școlari” nu trezesc simpatie, dar nici o oripilare destul de adîncă. Acesta ar fi defectul cărții lui Liviu Ofileanu: nu e atît de terifiantă pe cît e povestea brută a personajului pe care îl întruchipează. De asemeni, nici nu izbutește să ne convingă, ar fi și greu, că bietul canibal avea și el îndreptățirile sale cînd „a pariat pe toate lucrurile pînă la os”, carnea fiind în tubul său digestiv.

Sînt în volumul lui Liviu Ofileanu, indiferent de tema sa, momente de poezie bună, cum este de pildă textul „teresa”: decesul mamei personajului și înmormîntarea ei, relatate alb, cam ca în „Străinul” lui Camus. Pînă la urmă, volumul este un joc, are valoarea sa ludică și trezește oarecare interes ca experiment bizar. Dar de la Liviu Ofileanu e de așteptat mai mult decît această probă de excentricitate. Deocamdată, fiind abia la a doua carte, trebuie să-i spunem: „bun venit în literatură, mînca-te-aș!”

duminică, 19 iunie 2011

Cărți noi! Stoian G. Bogdan Torrent – Superpoem, Editura Herg Benet Publishers * *


Stoian G. Bogdan (SGB) e cel mai cool, e cel mai tare, seamăn pe lume nu are! Un bulevard din București ar trebui să-i poate numele. Dar, vai! În București nu există un bulevard destul de important ca să poarte numele "Stoian G. Bogdan". De aceea aș propune ca Bulevardul Carol să se cheme Stoian iar Bulevardul Pake – G. Bogdan, cît despre bulevardul Regina Elisabeta să se numească simplu "Torrent", titlul noului său superpoem apărut în superediție de superlux la editura Herg Benet Publishers care, ați ghicit, nu a plătit niciun leu timbru literar, dar sînt judecători nu numai la Berlin ci și la București. Desigur, SGB poate pleda strălucit în procesul cu Herg Benet, fiind avocat de meserie, dar va fi recuzat ca parte interesată, fiind și membru USR, deocamdată stagiar.

Pînă la această speță, SGB va fi, poate, acuzat de răspîndire de material obscen, defuncta revistă „Prostituția” sau versurile lui Mihail Gălățanu fiind, în comparație cu textele lui SGB, niște simple îndrumări pioase pentru tinerii creștini. Nu știu dacă va pleda vinovat sau nu, dar citez un text parodic: „Luați lumină din pula mea, căci eu calc cu moartea pre moarte și sfărîm/ Super piștă-te pre noi”.

Domnilor jurați, poetul e nevinovat și oricum are circumstanțe atenuante că a luat torrent care e o pastilă, un drog (deși e și o marcă de accesorii pentru toalete) și a început să distorsioneze și acuzativul ca pe foaia albă intitulată „poem care i-am dat delete”. În prezența drogului, personajele au simțiri exacerbate: „parcă mă fut cu iadul. ah,/ i-aș vărui-o și m-aș muta în ea”. În schimb, lipsa substanței chimice combinată cu ghinionul de la cazino (un careu de șeptari e bătut la ultima carte întoarsă de unul de decari) provoacă o furie violentă: ”băga-mi-aș pula-n norocul mă-tii/ de infect care ești și pișa-m-aș în pizda ei/ acum de-a pururi și-n veci”.

Torrent este povestea lirică a trei prieteni: Haha, Delicia și naratorul, trei camarazi vorba lui Erich Maria Remarque, care umblă după droguri, o scot la produs pe Delicia (ea face o „felă de-o sută” lui Herbert Grasu, infect, dar bogat) și fac rost de niște bani plus o bilă cadou de la fratele „Grăsetului” care „e băiat de zahăr/ te piși pe el și se face miere, ha, ha”. Mai e și Gebi, iubita personajului-povestitor, mai sînt și alții, toți cu „ochii dilatați”, prinși într-un joc fără ieșire.

Dincolo de infatuarea jucată a lui SGB care vede străzi purtîndu-i numele (colț cu „Nemuririi”) și de excesele lui de limbaj, poezia se ivește mereu, scoate capul șerpește, iar poetul, ca într-un joc infantil, îi dă cu lingura în cap de fiecare dată. „Torrent” este un poem al disperării. Pe coperta a patra a cărții, Angela Marinescu și Ioan Es. Pop vorbesc de dezinhibare și radicalism, absolute după ei. Dar, în realitate, „vine poliția și vine din mintea ta” și „te pedepsesc pentru că te-au ținut coaiele să fii liber”. Fiecare gest de eliberare atrage o pedeapsă iar volumul se termină așa: „deschide ochii, strînge-mi pumnul și zi-mi pa”. Poetul SGB zice „pa” unei lumi ostile care nu e mai bună sau mai rea decît personajele lui lirice, psihedelice, disperate. Chiar dacă „iubirea ta e o ninsoare cu fulgi de lapte”, chiar dacă poezia e peste tot, speranța nu mai e nicăieri. Poemul lui SGB este un amestec insuportabil de cinism, duioșie și tragedie.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Doi neuitați prieteni



Am găsit într-un folder mai vechi cîteva poze în care apar doi prieteni și valoroși scriitori care nu mai sînt din păcate printre noi. Le pun aici în amintirea lor și a zilelor frumoase petrecute împreună. Într-una sînt alături de Mircea Ghițulescu, eminent critic de teatru dar și un bun romancier. Eram la Tam Dao, în Vietnam, în anul 2003. În a doua apare poetul de mare talent care a fost Ioan Flora. Fotografia e din 2004 și e făcută chiar de Mircea Ghițulescu la Beijing, în fața unui templu taoist.

Uneori mi se pare că a trecut mult timp de atunci. Oricum ar fi, amintirea lui Mircea Ghițulescu și Ioan Flora este perfect vie pentru mine și regret mereu că nu-i mai pot vedea decît în fotografii. Îmi doresc să nu fie uitați de nimeni.

vineri, 17 iunie 2011

Campanie națională

În urma articolului meu despre atacurile la adresa USR am primit mai multe reacții electronice pe care le-am postat și cărora le-am răspuns, dar și apeluri telefonice prin care mi s-a atras atenția că la manifestări recente, finanțate chiar de Uniunea Scriitorilor, s-au rostit critici cu privire la administrarea acesteia și, mai ales, țintă curentă, a președintelui său Nicolae Manolescu.

Ar fi o dovadă a echidistanței numitei conduceri, care e totuși una colectivă, nu se reduce la persoana lui N.M., faptul de a finanța manifestările denigratorilor. Și totuși e un fapt ridicol! Conducerea USR a decis finanțarea Zilelor Convorbiri Literare la Iași și a Congresului de Poezie de la Botoșani cu cîte 10 000 lei (suma maximă ce o poate acorda Comitetul Director pentru asemenea ocazii). Acolo, participanții nu s-au sfiit, în timp ce mîncau pe banii USR, să critice organizația și să denigreze conducerea ei. Îmi vine să spun că bine le făceau, dacă au avut naivitatea să îi finanțeze.

Scena amintește de „Princepele” lui Eugen Barbu în care „scribălăii” ținuți pe bani și băutură de domnitor, cam contre-coeur, ce-i drept, îl calomniază în fogliete pînă princepele chiar se enervează și îl îneacă într-o hazna pe cel mai cîrtitor (Neftiotache Buhuș, după unii deghizare străvezie a lui Fănuș Neagu).

Dacă domnii Cassian Maria Spiridon, organizator la Iași și membru în Comitetul Director al USR și Gellu Dorian, organizator la Botoșani și membru în Consiliul USR, aveau obiecții cu privire la modul în care e condusă USR, le puteau exprima în forurile respective, adunate în ședință de lucru pe 7 și 8 iunie. Eram acolo, dar nu am auzit niciun cuvînt. În schimb, de la distanță, manifestările organizate pe banii USR au prilejuit atacuri (cine spunea că nu e o campanie?) la adresa Uniunii. Cînd? La cîteva zile după ce s-au obținut de către USR, prin președintele și prim-vice-președintele său:
1.Finanțarea fără precedent a revistelor literare cu consecință în sporirea fondului de colaborări cu 20%.
2. Trecerea prin Senat a legii timbrului, esențială pentru existența Uniunilor de creație și, efectiv, pentru ajutorarea membrilor lor aflați în nevoie.
Iată ce fapte rele, demne de critici virulente, face USR!

Că își spun păreri aberante niște membri inactivi ai USR, pot înțelege: manipulare, dezinformare. Dar că membrii CD și ai Consiliului, bine informați, patronează PE BANII USR forumuri de denigrare a propriei bresle și a celor care lucrează spre binele ei mi se pare un demers sinucigaș.

Toți scriitorii care au publicat și au fost plătiți de revistele USR ar face bine să-și consulte fișele de impozit (declarațiile de venit) pe anul 2004 de exemplu și să le compare cu cele din 2010 sau 2011. Dar e mai simplu să înjuri „din principiu”. Să-și revadă și editorii-scriitori plățile către „timbrul literar” și cu puțină nostalgie pentru că 2011 e ultimul an în care tîlhărirea propriei bresle va mai fi posibilă.

Din punctul meu de vedere, prin simpla lor comportare publică, înecul calomniatorilor s-a și produs.

UPDATE
Dl Cassian Maria Spiridon m-a asigurat că la Botoşani a luat cuvîntul în apărarea Uniunii demontînd unele acuzaţii aduse conducerii organizaţiei, tocmai ca bun cunoscător al treburilor USR în al cărei Comitet Director este de cel puţin 10 ani. Dar că pe siturile, blogurile participanţilor şi în comunicatele trimise de unii dintre aceştia intervenţia lui, deşi extinsă, nu a fost consemnată. Era consternat de această lipsă de fair-play. Regret că, lipsindu-mi această informaţie, am bănuit că nu şi-a spus cuvîntul în cunoştinţă de cauză.

UPDATE 2

Într-un comentariu publicat mai jos dl Gellu Dorian, organizator al unor importante maifestări culturale sub edgida USR face precizări importante cu privire la poziția sa în cadrul recentului colocviu de la Botoșani. Le public și adaug regretul că nu le-am cunoscut înainte de a scrie cele de mai sus. Consider că lucrurile sînt clarificate și vom putea acționa împreună în continuare pentru prestigiul organizației noastre care apare și este prezentată uneori, voit și în mod nefast, ca una dezbinată și conflictuală.

Campanie murdară împotriva USR

Deși alegerile sînt încă departe, mai mulți membri USR au început o campanie împotriva USR. Unii amenință și cu demisia dar în scris nu și-a dat-o decît unul singur, poetul Iulian Tănase, primit cam ușor în 2003, cînd avea trei volume. În demisia sa, Iulian Tănase nu scrie niciun motiv dar în interviuri și pe bloguri lasă să se înțeleagă că e nemulțumit de președintele Manolescu, pe care presupun că nici nu-l cunoaște. Iulian Tănase nu s-a manifestat în niciun fel ca membru USR (proiecte depuse, participări la vreo acțiune, măcar vreun semn că e nemulțumit și vrea să schimmbe ceva) așa că, de facto, era demisionar de cînd a intrat.

Redau mai jos răspunsul filialei Sibiu la un alt atac al unui membru care nu cunoaște activitatea USR pentru că are niciun contact cu organizația. Adrian Suciu, un poet bun de altfel, a calomniat într-un text cam incoerent USR și pe președintele său a căror activitate nu o cunoaște, lucru evident după afirmațiile sale.

*

Am luat la cunoştinţă cu stupoare de atacul mincinos şi nedrept al domnului Adrian Suciu, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, pe blogul sau personal, la adresa USR, a domnului preşedinte Nicolae Manolescu şi a conducerii organizaţiei noastre. Comitetul Filialei Sibiu, în numele membrilor acesteia, se delimitează cu toată puterea, în numele bunului simţ, al adevărului şi al prevederilor Statutului USR, de minciunile şi jignirile scriitorului Adrian Suciu proferate la adresa Uniunii şi conducerii acesteia. Domnul Adrian Suciu face parte din Filiala Sibiu a USR din anul 2006. Filiala Sibiu a acceptat cerea de intrare în USR a lui Adrian Suciu şi a efectuat toate demersurile necesare în acest scop, deşi A. S. locuieşte la Bucureşti, în credinţa că acest scriitor va face cinste Filialei noastre. În aceşti ani, domnul A. S. a beneficiat de toată atenţia Uniunii: alegerea ca membru al delegaţiei Filialei la Conferinţa de alegeri din anul 2009, două premii ale Filialei Sibiu, pentru anii 2007 şi 2010, lansări de carte organizate de Filială, lectură publică plătită în toamna lui 2010, participarea la alte manifestări literare ale Filialei Sibiu, publicarea în revista Euphorion şi în volume colective ale Filialei. Cu atât mai mult este de neînţeles atacul său la adresa Uniunii şi care nu poate primi decât un calificativ ca acesta: mizerabil. Ne exprimăm regretul profund că un astfel de atac nedrept a putut avea loc. Domnul Suciu poate publica ce doreşte, unde doreşte, dar nu înţelegem de ce atacă chiar organizaţia din care face parte, cu onoare, credeam până acum. Dacă nu este de acord cu activitatea Uniunii n-are decât să plece din această organizaţie şi s-o atace cum crede de cuviinţa, din toate poziţiile. Astfel, Filiala Sibiu a USR aşteaptă demisia din Filială a domnului Adrian Suciu, de onoare desigur. În perioada următoare, Comitetul Filialei Sibiu va supune Consiliului USR şi Comisiei de Onoare şi Demnitaţi a USR, în conformitate cu prevederile Statului, excluderea lui Adrian Suciu din rândurile membrilor USR. Menţionez că din acest moment nu voi răspunde nici unei provocări sau luări de poziţie din partea lui A. S. şi nu vom mai comunica decât pe cale strict oficială şi în cât mai puţine cuvinte. Mai mult nu merită. Dezamăgirea, infinită.

Ioan Radu Văcărescu, preşedinte al Filialei Sibiu a USR

marți, 14 iunie 2011

Alte imagini de la Festival




Apar în ele Leo Butnaru, Nicolae Manolescu, Dagmar Dusil, Gabriel Dimisianu, Emilia Dabu, Constantin Lupeanu, Matei Vișniec, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Coande, Robert Șerban, Mihai Cucu, Horia Gârbea și alții

luni, 13 iunie 2011

A murit Mircea Iorgulescu (1943-2011)


Am aflat abia la Festivalul de la Neptun trista veste a încetării din viață la 7 iunie a criticului literar Mircea Iorgulescu, cunoscut și pentru comentariile sale politice.
L-am cunoscut mai bine la festivalul de acum doi ani. La ediția din acest an, Bujor Nedelcovici, exilat și el în Franța, și care a polemizat cu Mircea Iorgulescu pe tema colaborării acestuia cu Securitatea, l-a evocat precizînd că îndreaptă spre dispărut „un gînd pios”.
*

Mircea Iorgulescu s-a născut la 23 august 1943 la Valea Călugărească. A studiat Filologia la București. A debutat publicistic în 1966 în Revista nouă. Din 1971 a devenit colaborator la revista România literară. A mai avut rubrici în revistele Astra, Ateneu, Tomis, Cronica, Tribuna, 22 etc. A emigrat la Paris în anul 1989 și a lucrat la Radio France International. A deținut rubrica de cronică literară a revistei 22. A fost corespondent, redactor și apoi director adjunct al postului de radio Europa Liberă. Mircea Iorgulescu a publicat numeroase volume de critică literară, prima fiind „Rondul de noapte”, în 1973. Au urmat ”Al doilea rond”, „Firescul ca excepție”, „Critică și angajare”, „Ceara și sigiliul”, „Prezent”, „Spre alt Istrati”.

De mare notorietate s-a bucurat controversatul „Marea Trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale”, care a cunoscut mai multe ediții. Numeroși critici, între care mai ales Alexandru George, specialist și el în Caragiale, i-au contestat ipotezele. O monografie despre Panait Istrati i-a apărut și la Paris în 2004. Pentru activitatea sa literară, Mircea Iorgulescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor și pe cel al Academiei Române. Prin dispariția lui Mircea Iorgulescu, critica literară românească suferă o dureroasă pierdere.

Imagini de la Festivalul de la Neptun (încă neprelucrate)



Ognjen Spahic și Milan Kundera premiați la Neptun


În sara zilei de 12 iunie a avut loc – Ceremonia de decernare a premiilor Festivalului „Zile și nopți de literatură” la Complexul Ambasador, din Neptun, ceremonie prezidată de Președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, președinte al juriului din care au mai făcut parte Gabriel Dimisianu și Gabriel Chifu.

Premiul Festivalului, acordat unui tînăr scriitor de către USR și Primăria Mangalia a revenit romancierului din Muntenegru Ognjen Spahic. Marele Premiu Ovidius, a fost decernat pentru a X-a oară, în acest an de către USR cu sprijinul Ministerzul Culturii și Patrimoniului Național, reprezentat de doamna Irina Cajal. El a revenit scriitorului Milan Kundera (Franța).

Președintele USR Nicolae Manolescu a rostit cîte un laudatio pentru laureați. Laureatul Premiului Ovidius a oferit contravaloarea premiului său Editurii Humanitas, cea care îi editează opera în România. Directorul acesteia, dl. Gabriel Liiceanu, a citit scrisoarea de mulțumire a laureatului care a destinat premiul susținerii literaturii române. La final, președintele Uniunii a mulțumit organizatorilor cu o mențiune specială pentru doamnele Irina Horea, vicepreședinte al USR și Gabriela Vișan, coordonatoarele echipei de organizare.

Au fost zile de comunicare intensă între participanți și ocazia unui remarcabil schimb de idei. Cei prezenți au avut întîlniri formale și informale care au ajutat la cunoașterea reciprocă și la conturarea unor viitoare proiecte. Ca și edițiile anterioare, această a X-a reuniune sub genericul „Zile și Nopți de Literatură” a reprezentat o reușită.

(În imagine Ognjen Spahic, mulțumind pentru premiu)

Copyro se adresează titularilor drepturilor de autor

Copyro - Societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor a fost sancționată de ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor). Copyro consideră decizia ilegală și a dat publicității un comunicat în acest sens, reprodus și pe blogul Asociației Scriitorilor din București. Decizia a fost luată ca urmare a unui litigiu între COPYRO și o societate care îi cere un procent însemnat din drepturile încasate pe o perioadă la care, după cum afirmă Copyro, respectiva societate nici nu exista.

Puteți citi comunicatul complet aici.

joi, 9 iunie 2011

Neptun 2011 sau despre exil


Mîine, vineri 10 iunie, se deschide Festivalul Zile și Nopți de Literatură, ediția a X-a, la Neptun/Mangalia. Tema colocviului din acest an este „Exilul”. De altfel se pare că Marele Premiu „Ovidius" va reveni unui mare scriitor european care a ales să trăiască în exil. Vor fi prezenți și autori români care au cunoscut experiența exilului, precum Ovidiu la Tomis. La această ediție voi prezenta în cadrul colocviului un scurt eseu pe care îl redau în avanpremieră mai jos și voi citi trei poeme despre Azerbaidjan, țară cu peste un milion de cetățeni dizlocați dintr-o provincie ocupată și trimiși de fapt în exil în propria lor țară.

Opinia mea, pe care o veți putea citi în continuare cu aregumentele ei, este că artistul este un exilat oriunde s-ar afla.

*

Exilul – condiția firească a existenței artistului


În timpuri mai vechi, exilul, ca pedeapsă și prin consecințe, echivala cu moartea. Cei vinovați de anumite crime aveau de ales, eventual, între moarte și exil. Ambele erau alungări, excluderi din viața civilă. Chiar dacă, în al doilea caz, penitentul își păstra existența biologică, el era mort pentru comunitatea din care făcuse parte. Era, cu o formulă argotică recentă, „șters din cartea de imobil”. Din starea civilă. Își pierdea patria, ceea ce, într-o anumită accepțiune, putea fi mai grav decît să-și piardă viața. De aceea unii eroi ai istoriei au ales, ca Danton, moartea în locul exilului pentru că, după formula memorabilă a aceluia, nu-ți poți lua patria pe tălpile pantofilor. În aceste cazuri nu putem spune „partir c`est mourir un peu”, ci plecarea echivala cu o moarte definitivă.

Și totuși au existat și există oameni pentru care exilul este condiția lor naturală cu care în principiu se resemnează. Aceștia sînt artiștii și scriitorii printre ei. Căci exilul, voluntar sau forțat, ce înseamnă? Să trăiești într-o comunitate străină, izolat de cei de un neam și de o limbă cu tine. Să trăiești printre oameni ale căror limbă și obiceiuri le cunoști puțin sau deloc. Să te evidențiezi celor din jur prin limbă, accent, comportament și chiar prin straie, fiind ușor de recunoscut, de izolat și eventual de ironizat. Ați recunoscut, în aceste trăsături, artistul?

Exilații își formează acolo unde sînt mai mulți, risipiți într-o comunitate mai largă, propriile lor enclave care îi izolează și mai tare: au cafenelele lor unde se întîlnesc periodic, unde pot vorbi limba lor maternă, scot mici publicații de citit între ei, își clădesc uneori propria biserică în care se roagă în limba lor. Iată ce fac artiștii, scriitorii chiar în țara lor.

Artiștii sînt forțamente niște exilați. Cînd vorbesc cu cei din jur, ei trebuie să adopte un alt tip de gîndire și de limbaj decît cel care le este natural, așa cum face orice om care ajunge pe meleaguri străine și e obligat să vorbească pentru a cere mîncare, informații sau bilete de tren. Subiectele comune celorlalți nu le stîrnesc niciun interes și nu pot conversa despre ele decît din politețe și cu stîngăcie.

Față de acești exilați, artiștii, comunitatea în care se află surghiuniți se comportă exact ca față de niște străini. La un capăt – înțelegerea și menajamentele, de regulă dureroase pentru cel ocrotit. Conștiința că e omenește să te porți frumos cu un biet străin care e stingher și nu pricepe prea multe, fiind predispus gafelor de tot felul. La celălalt capăt – intoleranța și ironia față de un „barbar”, de un excentric care se potrivește în mediul social respectiv ca nuca în perete: vorbește stricat și se poartă împotriva datinilor ținutului de adopție.

Un artist, un scriitor mai ales, căci obiectul său de uz special e limbajul, își dă seama repede că fireasca lui condiție este cea de exilat. Are de ales dacă și-o acceptă sau se integrează definitiv, schimbîndu-și limba și numele pentru a se confunda cu ceilalți. Există tipul exilatului care își dorește cu ardoare să fie adoptat de comunitatea gazdă și reușește sau nu. Există tipul celui care anume refuză integrarea, subliniindu-și excentricitatea și purtîndu-și mîndru burnuzul sau turbanul pe străzile Londrei. Ambele tipuri se regăsesc în mediul exilaților-artiști. Unii se bagă în politică, în trivialitatea tabloidelor, televiziunilor etc., încercînd să pară ce nu sînt. Dintre ei, unii reușesc, alții rămîn stridenți. Alții aleg rezerva și orgolioasa izolare.

Oricum ar fi, în lumea cea de toată ziua, artiștii sînt și vor rămîne mereu niște exialți. Bizar este că alți oameni, natural integrați în mediu și absolut normali, încearcă să imite, cu rezultate caraghioase de regulă, vorbirea și ticurile „exilaților” artiști. Ei își stîlcesc limba de-acasă ca să pară la rîndul lor membri ai unei comunități mici și străine.

Un exilat dintr-o țară sau o cetate are avantajul că, ipotetic, la un moment dat, ar putea să revină în locul de obîrșie, deși nici această revenire nu-i lucru ușor, cum se știe. Dar exilatul artist nu are unde să se întoarcă. Oricît de bine s-ar adapta, presupunînd că și-ar nega natura ca să se adapteze, el va rămîne veșnic neasemănător celorlalți, ciudat, aparte, în pericol de a fi privit cu ură xenofobă sau jignitoare milă.
După formula lui Georges Danton, patria artistului este întotdeauna doar pămîntul de pe tălpile pantofilor săi.


Foto: Cu Peter Esterhazy, laureatul din 2009 și cu Brigitte Freund, la festivalul din 2009, la Mangalia, pe un vapor

miercuri, 8 iunie 2011

Premiile USR pentru anul 2010

În ziua de 8 iunie 2011, juriul USR ales în ședința de Consiliu din ianuarie 2011, compus din Al. Dobrescu, Andrei Terian, Paul Cernat, Gellu Dorian și Mircea Bârsilă, a acordat premiile pentru cărți apărute în 2010 și Premiul Național de Literatură. Ceremonia a avut loc în Aula Bibliotecii Centrale Universitare.


Debut

Sorin Despot apasă Ed. Cartea Românească

Literatură în limbile minorităților naționale

Liubinca Perinaţ Stancov, Exerciţii pentru un soare postum, poezii, limba sârbă

Poezie

Ion Mureşan Cartea Alcool, Ed. Charmides

Proză

Radu Mareș Cînd ne vom întoarce, Ed. Limes

Critică și istorie literară, eseu

Mihai Dinu Un alt Bolintineanu – gînduri despre natura poeziei, Ed. Spandugino,

Traduceri din literatura universală

Rareş Moldovan, Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei, Ed. Polirom

Premiul Fundației ”Andrei Bantaș” (traduceri din limba engleză)

Domnica Drumea şi Petru Ilieşu, Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme, Ed. Polirom

Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)

Andrei Oişteanu Narcotice în cultura română, Istorie, religie şi literatură, Ed. Polirom,
Ion Vianu Amor Intellectualis, Ed. Polirom

Dramaturgie
Nu se acordă premiul USR

Literatură pentru copii și tineret
Nu se acordă premiul USR



Premiul Național de Literatură pe anul 2010

Gabriel Dimisianu

marți, 7 iunie 2011

Pornind de la Teme


De curînd, Nicolae Manolescu și-a adunat „temele”, care de fapt sînt poate cea mai valoroasă parte a operei sale, într-un unic și masiv volum (Editura Cartea Românească) după ce le publicase în, dacă nu mă înșel, șase cărți de-a lungul a vreo 30 de ani. Chiar dacă „Istoria critică” și ”Arca lui Noe” sînt mai importante ca impact scolastic și ca „dîră” lăsată în istoria literaturii de către marele critic, „Temele” au avantajul originalității și surprizei. Nu poți fi „surprinzător” mereu într-o istorie a literaturii române, bătucită de atîția, nici măcar în una a romanului. Dar la „Teme” este „pe alese” și autorul nu are nicio obligație să se refere la un subiect care nu-i poate suscita o interpretare inedită.

Nu mă voi referi la toate „temele” lui Manolescu, deși mai fiecare îmi trezește la recitire reacții de aprobare și/sau dezacord. Ar fi și imposibil, sînt cîteva sute, ar însemna să-mi petrec puțina viață rămasă înainte glosînd pe marginea unor articole scrie pe temeiul altora, scrise și ele spre interpretarea altora (de exemplu despre Călinescu scriind despre... cu referire la ... care scria despre...). Și totuși ce altceva este literatura decît o nesfîrșită serie de1001, dacă nu 10001, de nopți cu povestiri care vin dintr-una în alta.

Am închis paranteza în fine! Manolescu e un maestru al parantezelor, te molipsești. La cestiune: ultima temă din volum se referă la „căderea ideilor”. Autorul observă, justificat, că orice idee, nu aplicată, ci devenită ideologie este, nu un căcat, cum s-ar putea desigur crede, ci, mult mai rău, un cartuș de dinamită. Utopiile cele mai bine închegate, mai plauzibile, mai generoase pînă la urmă au dat lumii monstruozități de care nu ne-am vindecat nici azi. Și probabil nici nu ne vom vindeca.

Îi dau dreptate lui Nicolae Manolescu el semnalează un lucru evident la care însă nu m-aș fi gîndit, un ou al lui Columb. Vreau să remarc însă, în urmarea lui, că faptul poate fi extins la literatură și „ideologia” ei. Orice idee importantă și stimabilă, aplicată în opere, devine catastrofală. Sau aproape orice idee. Spre deosebire de lumea politicii, aici mai există salvare, „aplicățiunea” putînd rămîne oarecum abstractă. Dar altfel, „ridicarea maselor”, principiu nobil, devine sămănătorism, referirea la simțirea creștină și ortodoxă se compromite în „gîndirism”, în formele sale factice, realismul poate fi abătut în „realism socialist” sau în naturalism vulgar, livrescul în simplă compilație etc. Ideea aplicată naște monștri pentru că devine ideologie și de aceea e bine să ne ferim, nu de idei, Doamne-ferește, ci de aplicarea lor „mecanică”. Mai exact, de fetișizarea lor și îmbrăcarea/mumificarea lor literară. Se sparie gîndul!

Foto: Nicolae Manolescu prezidînd un Consiliu USR în Sala Oglinzilor. În dreapta lui Gabriel Chifu

Cărți noi! Horia Bădescu - Vei trăi cât cuvintele tale, Editura Dacia XXI * * *


Îmi descopăr cu oarecare surprindere o afinitate deosebită cu poezia lui Horia Bădescu, una apărută abia acum, după ce, la primele încercări poetice mă simțeam în stare și chiar îmi doream să adopt în versurile mele jerbele de scîntei ale ludicității optzeciste. Astăzi, minimalismul și conceptualizarea din versurile lui Horia Bădescu mi se par potrivite cu propriul mod de a înțelege poezia și văd în poet un „alt eu însumi” cînd scrie, de pildă: „Niciodată la masa ta/ ziua n-o să-și așeze/ sălașul!/ Trecătoare sunt clipele,/ orele,/ zilele,/ trecător ești și tu/ de tine însuți mereu lepădîndu-te,/ niciodată altceva/ decât pruncul morții-nvățînd/ limba maternă”. Este o poezie tipică pentru volumul care adună două cicluri destul de asemănătoare, realizate în continuitate: „O-ntreagă zi” și ”Miradoarele abisului”, apărute mai întîi în limba franceză. Ceea ce trezește atenția și atrage admirația pentru poezia lui Horia Bădescu este, după cum se vede din exemplul citat, emblematic așa cum ziceam, simplitatea limbajului, metafora unică și puternică în care se concentează sensul textului după o expozițiune liniară, precisă, despodobită. La scara întregului volum, înțeles ca un poem unic, afirmația decisă a titlului enunță teorema pe care fiecare text contribuie s-o demonstreze. Poetul înțelege, cu tristețe și mai rar cu revoltă, că existența sa, a eului său, e dependentă de cuvinte și de dăinuirea lor, inducînd ideea caducității acestora sau măcar a accepțiunii lor contemporane viețuirii celui care le scrie. „Spiritualizarea discursului poetic” despre care scria îndreptățit Răzvan Voncu, referindu-se la Horia Bădescu, nu este la poet un procedeu exterior, ci o formă firească de ființare a numitului discurs. Poezia este eterică, lirismul vine tocmai din muzica sferelor (aici conceptelor). Nu există în volum nici o singură descripție de peisaj familiar, cotidian, niciun scenariu epic ori personaj. Cititorul simte o sufocare, precum a alpiniștilor pe vîrfurile înalte cu aer rarefiat, iar poetul nu oferă măștile de oxigen ale vreunei cochetării cu derizoriul. Riscurile de a fi abandonat de un lector pe care nu-l flatează deloc există, dar Horia Bădescu și le asumă pentru a rămîne consecvent cu poetica sa. Mi se pare că nu greșește pentru că, pentru el, „castelul de gheață” al reflecției pure e de fapt peisajul familiar. Cei care i se pot identifica au de cîștigat contactul cu o poezie însemnată.

sâmbătă, 4 iunie 2011

Cărți noi! Bogdan Hrib - Ucideți generalul, Editura Tritonic * * *


Un roman polițist bun este acela care arată mai complex decît un roman polițist. Exemplele ilustre abundă, cel mai important mi se pare cel al lui Simenon la care radiografia socială e la fel de importantă ca și trama de tip detectivistic. Acesta este și cazul romanului scris de Bugdan Hrib, al patrulea al autorului, ce se așează decis în rîndul autorilor de gen. El adoptă trucurile clasice care duc la succes. Are un personaj favorit, Stelian Munteanu, cu o biografie bine construită și care cuprinde atributele eroului de policier: bun țintaș, pasionat de arme și muniții, aventurier. El are și o iubită tînără la Londra cu care schimbă tandre mesaje și pe care o vizitează, oferind cu acest prilej pagini de erotism dar și de artă culinară. Totuși, Stelian nu e polițist ci un civil amestecat în intrigi spectaculoase precum Sherlock Holmes, Hercule Poirot sau Abatele Brown, semănînd mai mult cu primul, dar fără o pereche a sa de tip Watson. Munteanu este, ca și Hrib, directorul editurii Tri...dent (nu Tritonic!) și colaborează la Flacăra, are chiar vîrsta autorului și multe trăsături comune. Asta n-ar conta, în principu, dar în acest caz e totuși important pentru că îl ajută pe autor să intre bine în rolul personajului, care e și narator al acțiunii. Ceea ce este interesant în „Ucideți generalul” este planul de fundal, al amintirilor lui Stelian din armată. Mizeriile stagiului militar obligatoriu efectuat în comunism și micile lui plăceri sînt excelent descrise de prozator ca și modul în care se dezvoltă relația acestuia, în timpul lunilor de frecuș cazon, cu generalul Simionescu. Primind de la misteriosul ex-KGB-ist Pușkin, omul care apare cînd nu te aștepți, misiunea să-l ucidă pe general, Stelian Munteanu va fi în mare dificultate, mai ales că Simionescu chiar moare împușcat la Viena, acolo unde fostul lui TR-ist nu se îndurase să-l lichideze. După cum spuneam, prin modul de scriere și mai ales prin memorialul de cazarmă al personajului, „Ucideți generalul” e mai mult decît un roman polițist sau de aventuri. În orice caz, cu Lucia Verona, George Arion și Bogdan Hrib se emancipează romanul românesc de tip „krimi” sau „gialo” - pentru că, de fapt, implicarea poliției nu este decît tangențială, deci denumirea de „roman polițist” e cam improprie. Poate că Stelian Munteanu mai are viitor în romanele lui Bogdan Hrib, dar putem spera că autorul său se va întrepta și spre lucrări mai ambițioase tematic. Ucenicia și-a făcut-o, talent are, ar fi poate timpul unei schimbări.

vineri, 3 iunie 2011

Cărți noi! Nicolae Manolescu - Povești pentru oameni mari, Editura Mașina de scris * * * * (II)


Eu văd că lui Nicolae Manolescu proza îi șade bine așa cum cred că, de fapt, capodoperele sale se află în „Teme”, intrînd aici și proza și considerațiile pe marginea literaturii. E nevoie de un anumit curaj față de tine însuți să dai preeminență acestora în raport cu „Istoria...”, cu ”Arca...”, sau cu „Despre poezie”. După cum nu-i ușor să recunoști, fie și în tine, că, față de însăși „Istoria literaturii române...”, G. Călinescu e mai „bun” în „Cronicile Mizantropului”. Un exercițiu de sinceritate te obligă însă la aceste concluzii.
Manolescu din „Teme” și mai ales din proză-jurnal este el însuși mai mult decît în „Istorie...” și chiar decît în „Arca lui Noe”, cea mai debutonată carte de critică a unei perioade istorice în care cravata era obligatorie. Așa cum Manolescu în tricou și blugi e mai autentic decît ambasadorul în costum negru, oricît de firesc l-ar purta și pe acela.
Pentru mine, relaxarea în proză vine din substituirea imaginară a lecturii prin taclaua cu un om inteligent. De aceea îmi plac Huxley, Maugham, Călinescu mai mult decît, să zicem, Kafka sau Orwell, ca să nu mai vorbim de crîncenii noștri tineri. Are și cititorul dreptul la desfătarea cu vorbe. Deși i-a consacrat recent o prefață drastică lui Camil Petrescu și nici în „Istorie” autorul lui Danton nu se simte prea bine, Nicolae Manolescu este structural un „ionic”, chiar cînd apare pe plajă o sirenă la propriu, iar legătura sa cu Camil nu poate fi negată, precum nici cea cu Hortensia Papadat-Bengescu pe care, ca să fac o glumă, dacă ar fi fost contemporani, marele critic n-ar fi ratat-o.
Ce să mai vorbim, ai noștri critici, cînd scriu proză, dau dovadă de excelență. S-o luăm de la Ibrăileanu, sărind eventual peste Lovinescu, spre Călinescu și să ajungem la frumoasele „Istorii insolite” ale lui Crohmălniceanu, la proza scurtă a lui Alexandru George, la Florin Manolescu, și iată la poveștile lui Nicolae Manolescu. Nu este oare „Dați-mi un sfat”, monologul unei femei deștepte, dar prinse în vîrtejul unei relații ciudate care o tîrăște spre căsătoria neașteptată, nedorită dar inevitabilă cu un veterinar, o bijuterie în proză? Dacă n-ar fi, ar însemna că eu nu mă pricep la povestiri. Ori asta e chiar absurd!

Foto: Nicolae Manolescu între Alexandru Vlad și Horia Gârbea, Mangalia, 2009

Cărți noi! Nicolae Manolescu - Povești pentru oameni mari, Editura Mașina de scris * * * * (I)


Cred că nu există autor contemporan pe care să-l fi recitit mai des decît pe Nicolae Manolescu. Încă înainte de 1981, anul în care l-am cunoscut la Cenaclul de Luni, eram fascinat de precizia și suplețea scrisului său. În 1982 a apărut volumul „Teme 3”, în care criticul publica și povestiri, dar nu am îndrăznit să-i cer doritul autograf decît după vreo 28 de ani. Recent așadar, autorul a scris pe exemplarul de la Cartea Românească, din străvechea colecție critică-eseu, devastat de recitiri și împrumuturi, încheiate din fericire cu restituiri: „Elevului H.G. din clasa…” Ce-i drept, în relația mea de cititor cu Nicolae Manolescu am rămas elevul clasei a XII-a C, care explica la orele de română în ce constă „ionicul” cu aplicație la „Patul lui Procust”. Îmi dau seama cu stupefacție că în 1982 liderul Cenaclului avea vîrsta mai mică decît a mea de astăzi.
Toate prozele și fragmentele de jurnal cuprinse azi în „Povești pentru oameni mari” și care însumează respectabila cantitate de 330 de pagini îmi erau cunoscute. Le-am recitit însă cu aceeași privire, de cititor plezirist, nu de „critic”, bucuros că nu trebuie să le mai culeg din volumele de „teme”, mereu rătăcite pe rafturi diferite și aflate într-o stare tehnică de nedescris. E uimitor cît de puțin, totuși, a scris Nicolae Manolescu în genul pe care îl cunoaște atît de bine și pe care, cînd are chef, destul de rar adică, îl practică magistral.
Sînt, în literatura noastră, texte față de care mi-e greu să mă „obiectivez” pentru că afinitatea față de ele e prea puternică. Aici intră autori diferiți: Creangă, ambii Caragiale, Camil Petrescu – dramaturgul, G. Călinescu – romancierul, Arghezi ca prozator, triada Preda-Barbu-Dumitriu, Cărtărescu din „Visul” și „Levantul” și alți cîțiva precum și Nicolae Manolescu din „Teme”. Foarte interesantă și benefică mi s-a părut această separație a „temelor” în proză-jurnal și „teme literare”, volum aparte, publicat la Polirom cam în același timp cu „Povestirile…”. Puse astfel, prozele profesorului capătă o altă pondere. Îmi pot imagina un cititor tînăr neștiind prea bine cine e N.M. și descoperindu-l întîi ca autor de ficțiune. Sînt sigur că un asemenea cititor, găsind ulterior „Arca lui Noe”, „Istoria critică…” și cîte altele a mai scris, nu-l va „trăda” pe prozator în favoarea criticului.
(va urma)

joi, 2 iunie 2011

Istorie literară



Am primit de la Florica Bud cîteva fotografii vechi. Pe măsură ce trece timpul fotografiile se umplu de personaje care au trecut în istorie (literară). Reproduc aici două imagini din 1997, de la Muzeul Literaturii.
1. La decernarea premiilor Art Panorama. Apar Ioan Flora, Florica Bud, Mihail Gălățanu, George Bocșa. 2. Se lansa o carte de Florica Bud cu participarea lui Mircea Sântimbreanu. Mai apar în poză Dan Silviu Boerescu, în stînga, Florica Bud și eu vorbind despre volum.

Cărți noi! Ștefana Cristina Czeller- Cerneală și sânge, Millenium Books * * *



După mai multe povestiri reușite din genul SF, Ștefana Cristina Czeller debutează în roman. Excelentă idee! Ziarista din Iași poate susține o narațiune pe întindere mare cu persoanje numeroase și complexe, de extracții sociale diferite. Din acest punct de vedere, cartea e destinată succesului. Totul devine mai atractiv dacă avem în vedere că romanul său e un thriller care dă în horror, nelipsit de nunațe politice, dar unul ancorat foarte bine în realitatea noastră contemporană, cu valorificarea excelentă a meseriei încă tinerei autoare și cu semnificative devieri către utopie: un candidat surpriză, venit din străinătate, va cîștiga alegerile pentru funcția de președinte al României, mai ales grație farmecului său personal irezistibil și va muta capitala la Iași, unde de altfel se petrece acțiunea plină de suspans, de cerneală și sînge. Se simte în abundența celor două lichide o pornire ludică a scriitoarei, o binevenită (auto)ironie, mai ales că personajul central e ziaristă, se numește tot Cristina. Nume de familie Man! E bărbătoasă dama, deși e întrecută în înălțime de orice elev de gimnaziu, drept care ține un drastic regim de slăbire. Dar ghiciți cine-l va seduce pe viitorul prezident? Chiar dacă sînt și cîteva scene mai dulcege și cîteva șarje în direcția horror, romanul e bine scris, bine de tot aș zice: captivant, inteligent, credibil psihologic. Nu în ultimul rînd, abundența și varietatea personajelor create cu mînă sigură de autoare, țin atenția cititorului la fel de trează ca suspansul acțiunii. Pur și simplu, oricît de tehnică ți-ar fi lectura, te lași prins de întrebările cititorului naiv: dar ce mai e cu Mihai? ce-o mai face micul Dănuț, fiul lui Mihai? Deschid o paranteză și remarc faptul că în fine, după lupte întinse pe două decenii, începem să avem romane de tip policier, thriller (politic), horror, fantasy de alt nivel decît cele cu care a izbîndit pe piață, fără concurență, Pavel Coruț. Autori cu bune aptitudini literare, nu toți foarte tineri, îngroașă o listă de marcă de pe care îi citez pe Lucia Verona, Bogdan Teodorescu, Bogdan Hrib, Oliviu Crâsnic și la care se adaugă, iată, Ștefana Cristina Czeller. Cine crede că e un fleac să scrii asemenea genuri și le expediază cu prefixul „para”, dă dovadă de suficiență și cred că argumente în favoarea autorilor citați găsim în volume precum recentul „Benzile desenate și canonul postmodern” de Ion Manolescu. Revenind la „Cerneală și sânge”, admir finalul deschis, dar nu vreau să dezvălui prea mult din acțiune. Ea merită descoperită pe cont propriu și cu toată bucuria de cititor. Notez doar că Ștefana Cristina Czeller este o autoare stăpînă pe arta ei și care poate trece oricînd de la SF, fantasy sau thriller la romanul realist psihologic, social sau istoric. Un debut solid și plin de speranțe.

miercuri, 1 iunie 2011

A zecea ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“

Uniunea Scriitorilor din România organizează, în perioada 09 – 13 iunie 2011, a zecea ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, care va avea loc la Neptun şi Mangalia. Evenimentul reuneşte aproximativ şaptezeci de participanţi din ţară şi de peste hotare (din Belgia, Cehia, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Marea Britanie, Muntenegru, Polonia, Republica Moldova, Rusia, Serbia, Slovenia, SUA), acoperind întreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducători, editori, critici şi redactori de presă literară. Sesiunile de lecturi vor oferi poeţilor posibilitatea să citească din creaţiile lor.
Colocviul invită la o dezbatere privind LITERATURA FĂRĂ FRONTIERE? – EXIL – EXIL INTERIOR – EXIL ÎN PROPRIA LIMBA.
Nimeni nu e profet în ţara lui. Să fi devenit străvechiul adagiu valabil şi pentru scriitor, în secolul XX al tuturor dictaturilor? Exilul n-a fost niciodată înainte o soluţie atât de răspândită, deşi exilaţi au existat printre scriitori, iar opere dintre cele mai importante n-au putut fi tipărite decât în străinătate. Dar numai în secolul XX exilul a fost un fenomen de masă. Şi el a fost de două feluri : exil exterior şi exil interior. În ambele cazuri, scriitorii şi-au pierdut ţara. Şi, uneori, au avut mai mult noroc exilaţii în afară care nu şi-au pierdut limba decât aceia dinăuntru care, deşi nu şi-au pierdut-o nici ei, n-au putut în multe cazuri s-o folosească. Disgraţiaţi au fost mai ales aceia care n-au mai putut să scrie în altă limbă. Niciodată însă exilul n-a fost mai aproape de a deveni o condiţie a scrisului pentru un număr foarte mare de scriitori care şi-au pierdut fie ţara, fie limba, fie pe amândouă, decât în secolul XX al tuturor dictaturilor.
Colocviul nostru este consacrat anul acesta aspectelor – multiple, diverse, contradictorii – ale exilului scriitorului, în toate formele lui.

În cadrul Festivalului va avea loc Ceremonia de decernare a premiilor: Marele Premiu OVIDIUS, unei personalităţi literare de notorietate, acordat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional; Premiul Festivalului, pentru un tânăr scriitor, acordat de Primăria Mangalia şi Uniunea Scriitorilor din România.
Partenerilor tradiţionali – Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Primăria Municipiului Mangalia, Institutul Cultural Român şi Institutul Polonez – li se alătură, la această ediţie, Ambasada Israel în România şi Flemish Literature Fund. Toţi partenerii sunt şi coorganizatori ai ediţiei 2011.
Parteneri media: „România literară“, „Ramuri“, „Jurnalul Naţional“, „Luceafărul de dimineaţă“, Societatea Română de Radiodifuziune şi agenţia Cook Communications.
Alături de Uniunea Scriitorilor se regăsesc şi anul acesta Hotel President (Mangalia), Hotel Cocor (Neptun), Hotel Elizeu şi Hotel UNIQUE (Bucureşti).

Uniunea Scriitorilor din România
Departamentul de Relaţii / Evenimente Internaţionale

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog