marți, 15 octombrie 2013

Antoniu și Cleopatra - reflecțiile unui traducător


Apariția, în curînd, unei noi versiuni românești a piesei Antoniu și Cleopatra (traducere de Ioana Diaconescu și Horia Gârbea, note de Horia Gârbea) în cadrul volumului VII al integralei Operei lui William Shakespeare, ediție coordonată de George Volceanov la Editura Tracus Arte, oferă prilejul cîtorva reflecții asupra acestei uluitoare și oarecum controversate opere a marelui dramaturg.

            La fiecare scenă, traducătorul piesei e confruntat cu darul lui Shakespeare de a camufla umorul sub seriozitate, grandilocvență, metafore imperiale. Autorul provoacă în permanență cititorul cu jocul aparenței și esenței. Antoniu, declarat aproape zeu, e un adolescent îndrăgostit, robit femeii pe care o iubește, gata să-i ierte cele mai absurde capricii. Să ne-amintim cum îl văd alții la începutul piesei:

      Zău, generalul pare dus cu pluta
                              Și a-ntrecut măsura: ochii vii,
                              Aprinşi, ca ai lui Marte, înzăuatul,
                              Asupra rândurilor de războinici,
                              Aştern acum lumina lor, plecată,
                              Pe-o frunte brună. Inima vitează,
                              Ce nasturii pe piept făcea să-i sară
                              În lupte aprige, s-a potolit
                              Și-acum încinge sau răcește doar 
                              Dorinţele ţigăncii. (I.1)

Cu Octavia în schimb se poartă, ca s-o zicem în graiul de azi, incalificabil. Cleopatra, regină între regine cum o declară fidelii și cum se autoproclamă, e o vicleană premeditîndu-și cu abilitate leșinurile și implorările pentru a seduce, singurul ei țel alături de iubirea de putere. Cezar, cel care va fi Octavian Augustus și „stăpîn unic al acestei lumi”, oscilează între trufie și viclenie, duplicitar sau mînios cu schepsis.

De ce-ai venit hoțește? N-ai sosit
                                    Ca soră a lui Cezar. Căci soția
                                    Lui Marc Antoniu s-ar cădea să aibă
                                    O armie să-i deschidă drum, iar caii,
                                    Cu nechezet, semnal să dea că vine
                                    Mult înainte de ivirea ei. Copacii
                                    Să geamă de atîția curioși.
                                    Ba praful să ajungă pînla cer
                                    Învîrtejit de suita-i fără număr. (III.6)

În fine, cinicul Enobarbus, sincer devotat pînă la un punct lui Antoniu, înțelege că a mai miza pe cartea perdantă a acestuia e o insultă la adresa propriei inteligențe și-l trădează. Generozitatea lui Antoniu, măreț uneori în naivitatea lui, îi stîrnește apoi remușcarea într-un fragment memorabil, unic prin sinceritate într-o piesă a fățarnicilor și trădătorilor:

Regină a tristeții, să reverși
                                    Pe mine umedul venin al nopții,
                                    Încît, dușmană a voinței mele,
                                    Să se despartă viața mea de mine.
                                    Izbește-mi inima de-a mea greșeală
                                    Ca de o cremene și ea, posmag,
                                    S-o face pulbere, curmînd și gînduri
                                    Și remușcări. Antoniu, ești mai nobil
                                    Decît mi-a fost bicisnică trădarea.
                                    Vreau să mă ierți și să rămîn pe lume
                                    Model de iudă și de dezertor. (IV.10)
           
            Tehnic vorbind, o „dramatizare” după Plutarh, Antoniu și Cleopatra devine, sub atingerea geniului lui Shakespeare, una dintre cele mai frumoase și tulburătoare piese despre profunzimea, imprevizibilul și contradicțiile spiritului omenesc. Personaje precum Antoniu, Cleopatra, Cezar, Enobarbus sînt de o inegalabilă complexitate. Cu greu poate vreo traducere să redea infinitatea de nuanțe a replicilor care au sub aparența lor subtexte dintre cele mai ascunse și surprinzătoare.
            Scenelor de umor pur, precum aceea în care Cleopatra cere să-i fie descrisă rivala mai tînără, Octavia, și îi găsește cusururi și în calități, li se alătură unele la care ironia este implicită, camuflată sub versuri elegiace sau mărețe. De neuitat e momentul în care, spunîndu-și versuri grave și jurăminte, Antoniu, muribund, cere solemn ultima sărutare iar Cleopatra, ca să nu se expună coborînd la el, cere suitei să-i fie adus „sus” trupul iubitului pe moarte.
           
Și totuși Cleopatra se va sinucide! Din dragoste pentru Antoniu, din vanitate, din disperarea pierderii puterii? Nimeni n-o știe, nici chiar ea.
Dificultatea traducerii nu stă în descifrarea textului, ci în posibilitatea de a reda cît mai fidel, căutînd partea nevăzută a replicii, jocul între realitate și aparență, între enunțul declarativ și adîncime. Sub fast e ironia, sub iubire trădarea, sub jurămîntul țanțoș se ascunde minciuna cinică.

           Dragostea cu năbădăi a lui Antoniu și-a Cleopatrei, se înnobilează prin moarte și prin măreția ruinei măririlor pămîntești. Muchea de cuțit între tragic și comic trebuie parcursă de traducător, cu dificultăți și voluptăți, cu supunere la geniul autorului, de la primul la ultimul vers.

Imagini: 
Antoniu (Richard Burton) și Cleopatra (Elisabeth Taylor) în filmul lui Mankievicz Cleopatra (1963),
Enobarbus (Roberstone Dean) într-o montare recentă. Precizare: Filmul Cleopatra, unul dintre cele mai scumpe din istorie, NU a fost o ecranizare a piesei lui Shakespeare. Aceasta a cunoscut ecranizări precum cea cu Charlton Heston din 1972, dar cuplul titular emblematic ca imagine a rămas Burton-Taylor.



2 comentarii:

  1. Felicitări! Versurile sună foarte bine. Am scris pe blogul meu despre Antoniu și Cleopatra, dar am uitat să comentez și aici :)
    Va trebui să facem la un moment dat acel colocviu despre teatru și istorie sau cel puțin despre Shakespeare și istorie. Ceea ce nu ar fi deloc puțin!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult și în numele Ioanei. Da, ar trebui. A scris un frumos eseu dl. Volceanov, apare în Luceafărul despre analistul politic W.S, la Henric VI partea 2. Iar eu despre istoria reală și cea de pe scenă la Henric VI p.3. Cu ce mai vii tu dinspre Troia și Henric VI, cu Ioana la H VI partea I, și tot am strînge de-un volum. Eu am început Richard III, act I sc. !, e ca în proverbul chinez cu drumul de 1000 de LI care tot cu primul pas începe.

      Ștergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog