Cărți noi! Toma George Maiorescu - Geopoeme rătăcitoare, halte și momente pe oceane și continente, Ed. Hasefer * * *

Poetul Toma George Maiorescu ne surîde de pe coperta întîi recentului său volum Geopoeme rătăcitoare, halte și momente pe oceane și continente (Editura Hasefer) de sub o șapcă de ofițer de marină, pe deasupra epoleților corespunzători, un tînăr enigmatic cu barbă de lup-de-mare. Pe coperta a patra îl vedem pe autor pe puntea unui vas de război și, într-un medalion, fotografia sa mai recentă, în pragul vîrstei frumoase de 85 de ani, pe care o va împlini în curînd. Din nou are un zîmbet ușor misterios. Îl regăsesc așa cum l-am întîlnit de curînd la Vila Scriitorilor de la Neptun, unde ne revedem an de an la sfîrșitul lui august, cînd gutuile de la Cireșica încep să prindă culoare, însoțit de neobositul caniche Blacky, cel care a înfruntat cu curaj un urs. Se vede limpede că lui  Toma George Maiorescu îi place marea, este „un marinar fără corabie”, cum zice într-un poem. Toate poemele acestei cărți sînt pline de „orașe care încep cu marea” precum Haparanda, orășelul suedez, de „înaintări de nave”, vietăți marine (lei de mare, delfini, rechini și alți pești) și cei care le pescuiesc ca în Hemingway.

Fără îndoială, lui  Toma George Maiorescu i-ar fi plăcut să aibă o corabie sau măcar un iaht, ca ilustrul american, ori o barcă de pescuit ca personajul aceluia. Cum, din cîte se pare, acest lucru nu a fost posibil, scriitorul și-a construit singura corabie la îndemînă, cu avantajul că este și căpitan absolut, primul pe punte după Dumnezeu, și echipaj sieși. Ați ghicit că e vorba despre poezie, căreia îi întinde pînzele, nu puține, pînă și în somn (are un text despre lecturile din somn) Sînt peste o sută în acest volum masiv, o antologie a poeziilor „de călătorie” scrise vreme de peste 60 de ani, una fiind datată și localizată: Moscova 1952.

O altă însușire a bastimentului virtual al lui Toma George Maiorescu este aceea, deloc de neglijat, că el plutește și pe uscat, încît navigatorul poate evoca și orașe nemaritime (Sofia, Plovdiv, Budapesta, Praga) sau ținuturi aride de-a dreptul precum Pampasul. Se întîmplă să „tînjească după maluri de gresie”. Uneori, marinarul devine de apă dulce, urmînd Canalul Kiel sau Volga. Dar tot marea e iubirea lui, cînd merge „din fiord în fior spre magicul cerc”, cel Polar, desigur. Un text de numai două versuri definește Mediterana: „Pe un cer fluid răsturnat/ etrava sparge sticle de șampanie”.

Citindu-l pe Toma George Maiorescu, te cuprinde pofta de a te îmbarca pentru orice destinație, fie și pe vasul cu nume prozaic „Vatra Dornei” – 4500 de tone - , cel care l-a dus pe poetul nostru pe urmele lui Vasco da Gama.

Lucru sigur, călătorind pe toate continentele, cum puțini ajung s-o facă, Toma George Maiorescu a găsit de fiecare dată lîna de aur, mai exact și-a dat seama că o poartă cu el în fiecare moment, aceasta fiind propria lui inspirație. În fiecare peisaj nou a rodit un gînd liric, reflecția luînd automat forma poeziei, precum fluidul. Nu-i de mirare deci că poetului îi place elementul fluid, apa, în magica ei formă a oceanului.

O altă obsesie vizibilă în geopoemele lui Toma George Maiorescu este „echinoxul”, și anume cel de toamnă, punctul de echilibru simbolic, tradus la om prin „vîrsta bărbăției depline”. El zice că: „Furtuna echinoxului de toamnă/ vuiește în catarge și în noi”. Echinoxul este și semn de cumpănă, prin el se intră în Balanță, dar și generator de furtuni în apropierea inevitabilă a iernii. Poetul caută să îmbine în versurile sale universul hibernal care nu-i displace (e născut pe 8 decembrie) cu focul zodiei sale de Săgetător și pe acesta cu apa, realizînd necesara cumpănire, liniștirea tangajului.

De-a lungul unei existențe bogate în călătorii și în impresii de pe oceane și continente, unele greu accesibile chiar și cu gîndul oamenilor obișnuiți, poetul a căutat de fiecare dată să comprime în cîteva versuri, ca într-un flacon cu esență, simțirea sa liberă, să oprească și gîndul și timpul, amîndouă de neoprit. Instantaneele sale nu au atît culoarea pastelului, cît căutarea liantului abstract între eul liric și natură, textele cuprind mai puțină observație și mai multă reflecție.

Privind natura, lumea, oceanul, peisajul urban „la marginea munților și a mării”, poetul se privește și se reflectă pe sine și ceea ce descoperim în carte nu sînt peisajele exotice sau comune ci în primul rînd pe autor.

Îi doresc în încheiere - cu o mică, neînsemnată  anticipație, căci nu înseamnă mare lucru trei luni la o durată de 85 de ani – mulți ani și neapărat vînt dinspre pupa pe oceanele reale și imaginare.