Poeta Elena Vulcănescu a trecut de cîțiva ani în tabăra istoricilor literari. O opțiune firească pentru o autoare care a consacrat mulți ani studiilor de istorie și cercetării arhivelor. Timpul căruia îi consacră cvasitotalitatea eforturilor sale este secolul al XIX-lea, mai exact a doua jumătate a sa, care e epoca marilor clasici și care ascunde destule lucruri încă insuficient cercetate sau interpretate discutabil. Din acest efort a ieșit volumul București-Paris via Mircești (2007), consacrat lui Vasile Alecsandri, premiat de Asociația Scriitorilor București iar acum apare un masiv op, de 400 de pagini, intitulat Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale (Ed. Convorbiri literare). Sînt publicate 17 studii completate cu niște „confesiuni de atelier” drept prefață.
În ciuda titlului, nu toată cartea
se referă la Veronica Micle, nici la relația ei cu cei doi mari scriitori. Chiar
unele părți care s-ar crede că o privesc direct pe „muză” nu îi sînt de fapt consacrate,
ceea ce nu le face mai puțin interesante. Astfel „Încoronarea muzei” este o
cercetare pe urmele unui portret inedit al Veronicăi realizat de Ștefan
Ionescu-Valbudea. Textul, foarte bine documentat și plin de referințe și
dezvăluiri care incită cititorul, se referă la autorul bustului, un sculptor
remarcabil. Bustul inițial, „portretul” din ghips s-a pierdut însă, el era, se
pare, capodopera care o reda pe adevărata Veronica, rămînînd posterității doar
o variantă de marmură, comandată de o mătușă a autorului acestor rînduri,
Smara, portretizată și ea de același Valbudea, veghind și azi într-un colț de Cișmigiu. Marmura „rece” din 1890, e dezaprobată de
Elena Vulcănescu care preferă ghipsul din 1888. Această „marmură” a fost donată
de Smaranda Gârbea (Smara) Ateneului Român, dar s-a pierdut și ea prin 1937.
Un alt capitol de maximă acribie
documentară dar și de interpretare îndrăzneață este cel referitor la Ștefan
Micle („menire și legendă” zice autoarea). În fapt, Elena Vulcănecu nu e sedusă
atît de Veronica Micle și nici măcar de contemporanii ei mai iluștri: Eminescu,
Caragiale, Maiorescu, Alecxsandri, ci de întreaga epocă și mai cu seamă de
istoria măruntă care luminează cu scînterile ei viețuirea acestor oameni
deveniți, prin forța harului, întemeietori ai literaturii române. E clar că
Elena Vulcănescu îi respectă pe clasici, iubește literatura, dar mai ales îi
plac scotocirea prin arhive, punerea cap la cap a documentelor, sesizarea
contradicțiilor, într-o operație detectivistică demnă de o Miss Marple a
istoriei literare.
(va urma)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu