joi, 24 octombrie 2013

Cărți (ca și) noi! Gheorghe Săsărman - Cuadratura cercului, Ed. Nemira * * * *


Prozatorul și jurnalistul Gheorghe Săsărman este unul dintre seniorii genului SF în România. Născut în 1941, absolvent de arhitectură și doctor în această disciplină din 1978, Gheorghe Săsărman a emigrat în Germania în 1983. A continuat să scrie și să publice în genul său predilect iar după 1990 volumele sale au apărut din nou și în România, avînd succes și aducîndu-i autorului, între altele, Premiul „Ion Hobana” pentru întreaga operă în anul 2012.
Editura Nemira a reeditat recent volumul de debut al lui Gheorghe Săsărman Cuadratura cercului, fals tratat de urbogonie, aproape simultan cu traducerea cărții în SUA. În patria SF-ului, ca să zicem așa, cartea lui Gheorghe Săsărman a fost tradusă de celebra autoare Ursula K. Le Guin.

Pe bună dreptate, pe coperta a IV-a a ediției Nemira, M. Iovănel observă că evenimentul este excepțional: „e ca și cum am afla că Thomas Pynchon îl traduce pe Cărtărescu”. E clar că venerabila și împovărata de premii Ursula K. Le Guin (născută în 1929, cinci premii Locus, patru Nebula și două Hugo) nu a învățat românește ca să îl traducă pe Gh. Săsărman, a tradus prin intermediul altei limbi (franceza sau spaniola), dar faptul rămîne cu totul remarcabil.
Revenind la autorul român, el a debutat în 1969 cu volumul de povestiri Oracolul. Apărut ulterior, în 1975, volumul Cuadratura cercului a fost drastic cenzurat. E bine că a apărut totuși, înclin să cred că numai trei ani mai tîrziu lucrul acesta nu ar mai fi fost posibil. Pentru că, așa cum știm, „primul urbanist” al României a fost apucat, după cutremurul din 1977, de un delir arhitectonic menit să șteargă diferențele dintre sat și oraș, bloc și vilă, WC și hazna, iar bisericile și clădirile mai opulente să le șteargă pur și simplu de pe fața pămîntului. În atari condiții, orice altă utopie urbanistică ar fi fost rasă ca o simplă casă din Uranus.

Deci Cuadratura cercului a avut ghinion, dar și noroc. Un alt noroc este modul de scriere fragmentar al volumului, în capitole autonome, vizînd cîte un oraș imaginar, astfel că eliminarea unor secvențe nu dăunează grav întregului sau măcar trece neobservată. Ediția de la Nemira este redată în forma integrală, cu piesele scoase așezate la locurile lor. Se adaugă și prefața semnată de Mariano Martin Rodriguez veritabil studiu de peste 60 de pagini ca și vinietele de autor ce însoțesc fiecare „monografie” a orașelor imaginate.

Volumul cuprinde un număr de „Geoficțiuni urbane”, fiind similar într-un fel, dar numai într-unul exterior, celebrului Orașele invizibile de Italo Calvino. Cartea marelui scriitor italian a apărut în 1972, cu trei ani înainte de cea a lui Săsărman, care nu a cunoscut-o, prima ediție românească avea să apară abia în 1979. De altfel 1975 a fost anul apariției dar de la finalizarea volumului trecuseră patru ani de luptă cu cenzura și sistemul editorial, autorul însuși, în substanțiala postfață în care „privește în urmă” datează încheierea sa în iunie 1971.

La Italo Calvino, există o poveste care unește capitolele: Marco Polo îi povestește lui Kubilai Khan despre orașele imperiului său, pe care acesta nu are timp să le viziteze și, de fapt, construiește utopii: orașele, cu nume de femei, sînt imaginare. La Gh. Săsărman, povestea-liant lipsește iar viziunea autorului, deși nu e lipsită de un sens moral, este una arhitectonică sau urbanistică în sensul cel mai strict. În vreme ce la Italo Calvino „orașele” sînt evanescente, la autorul român miza și interesul poveștilor e tocmai aparenta lor concretețe dusă pînă la realizarea vinietelor ca un fel de „schițe”, ale cetăților imaginate. E interesant că tocmai în realizarea acestor desene, alb-negre, fără nuanțe de gri, toate înscrise într-un pătrat, simbolul terestrului, concretul din cuvinte se dizolvă plastic, se abstractizează.

Din acest punct de vedere, cartea lui Gheorghe Săsărman este una unică pentru că ilustrația e intrinsecă textului. Volumul este un amestec foarte subtil de rigoare și fantazare după cum este unul de arhitectură/urbanism și morală. Fragmentele lui Săsărman constituie la un loc o utopie semnificativă. Sau o distopie, căci ajunge pînă la non-oraș, ca să zicem așa, orașul Arca fiind lipsit de text și avînd ca vinietă un pătrat negru. Există chiar și un oraș numit explicit Utopia, „hexagonal, simetric și sclipitor de curat”, dar în care locuitorii și lucrurile lor sînt nemișcate, înghețate într-o poziție fixă. Orașele trăisec sau sînt surprinse de autor în epoci diferite, de la cea a călătoriilor ecvestre la cea a navelor cosmice uriașe, rătăcind prin spațiu.

Normal, primul oraș descris e Vavilonul, Orașul-Babel de forma unui zigurat. În volumul lui Săsărman se simte un aer borgesian cu răceala sa clasicistă. În citata postfață, autorul recunoaște la rîndul său influența lui Borges cu toate că, la data respectivă, citise doar cîteva povestiri apărute în revista Secolul 20. Sensul global, unitatea diversităților, al volumului Cuadratura cercului se constituie din fragmente bine închegate fiecare, cele mai multe memorabile.

Dincolo de carte în sine, apare instructivă relatarea de către autor a împrejurărilor în care volumul a putut ajunge să fie publicat în SUA într-o traducere a unei autoare atît de prestigioase, o șansă la un milion poate, ceea ce ne dă o imagine a modului extrem de complicat în care un autor dintr-o literatură mică, fie el chiar trăitor în Occidentul european, și tradus anterior în germană, franceză și spaniolă, poate ajunge pe piața americană. Nu încetez să sper să, depășind obsesia Nobelului sau chiar menținînd-o, vom vedea într-o zi un mare premiu internațional pentru SF și Fanatasy în posesia unui autor român.

Să ne bucurăm deocamdată, înainte de orice, de textele excelente ale lui Gheorghe Săsărman.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog