„Arzînd ca o flacără obraznică”. Traian T. Coșovei la ultima carte

„Orice poet moare prea devreme” mi-a spus cîndva Traian T. Coșovei cînd am observat că unul dintre prietenii lui, Nichita Stănescu, s-a stins prea curînd. Era acum mai bine de zece ani. Îl vizitasem pe Traian la el acasă pentru o filmare. Refuza să se lase filmat altundeva. Închisesem cu grijă telefoanele și alte surse de zgomot, dar exact cînd l-am evocat pe Nichita Stănescu în interviul nostru, un ceas de buzunar, pe care Traian îl avea de la Nichita, a început să cînte. Astfel de întîmplări îți dau încredere că poeții, care mor toți prea devreme, se mai află undeva în jurul nostru.

Bogată în talent, promoția literară a lui Traian T. Coșovei, Al. Mușina, Mariana Marin, Ion Stratan s-a dovedit mult mai săracă în anii de viață. Traian T. Coșovei a avut răgazul de-a scrie mult, volumele s-au înșirat repede, cu o grabă care nu părea justificată pentru că optimismul și aerul adolescentin ale lui Traian nu prevesteau nimic rău.

Dar, din nefericire, Artimetica pleoapelor (Editura Tracus Arte, 2013) se înregistrează ca ultima carte de versuri a lui Traian T. Între moarte și viață/ e doar un amănunt/ adevărul că un câine/ privit de aproape/ nu e un câine își încheie poetul un text, scurt, Respirație, precum scurte sînt mai toate poemele din acest volum, multe reduse la două sau la trei versuri. În Aritmetica pleoapelor, autorul care clama memorabil în tinerețe: Sînt și eu un june! este mai puțin ludic și mai puțin discursiv decît oricînd. El, care avea simțul baladei și ar fi putut compune oricînd textele unor balade rock, devine liric, reflexiv, sentențios. Soarele și moartea nu se pot privi fix spune o maximă celebră. Traian T. Coșovei o privește prin oglinzile unor definiții mai categorice ca oricînd: fiecare fuge de altcineva zice el. Schițează doar cîte un Început de baladă,  copleșit de o melancolie atipică lui. Uneori se deghizează într-un pastel, cu spirit de hai-ku și încheie cu o concluzie tulburătoare: E noiembrie./ Plouă./ Citesc pe buzele morții/ și am început să înțeleg. (Semantica ploii)

Rătăcit ca un tăietor de lemne într-o pădure de simboluri, poetul le ignoră mai degrabă preferîndu-le conceptele sau, ca să glumesc parafrazîndu-l pe Creangă: pe unde-a cules Baudelaire surcele, Coșovei a tăiat lemne. Cred că lui Traian T. i-ar fi plăcut poanta asta, ce păcat că nu mai pot să-i trimit un e-mail ca să i-o arăt... Apare foarte adesea în volum imaginea tăietorului de lemne, cel care, „cu drujba” defrișează, retează pornind însă de la simplitatea culegerii unor crengi de foc. Arborele tăiat – efigie evidentă a morții - e destinat arderii, focului sacrificial. Arzi ca o flacără obraznică scrie poetul realizîndu-și parcă un autoportret.

Cînd Dumnezeu l-a făcut pe om/ a uitat să-i deseneze și lacrimile, mai scrie, la fel de memorabil Traian T. Coșovei. Nu și adevărat, pentru că poemele din volum au desenate, implicit, printre versuri destule lacrimi, dar desenate de autor, demiurg și el pentru lumea lui.

După bătălie – bătălia vieții, se înțelege – într-o tranșee de ceață se așterne liniștea pe care n-o mai tulbură nici măcar zgomotoasa părăsire a existenței: Scrîșnetul morții încetase odată/ cu ultimele steaguri albe – înroșite, înnegrite de fum.