miercuri, 28 aprilie 2010

Cărți noi! Ioan Viștea - Jurnalul de la Mahala și alte poezii, Ed. Nouă

Poetul Ioan Viștea este o prezență mai curînd discretă în peisajul literar. S-ar putea să fie vorba de o rezervă orgolioasă, de un război personal cu îngerul liricii sau cu lumea literelor. Ciclul „Jurnalul de la Mahala” este un „La Lilieci” mai liric și adus la zi în domeniul formal: Pentru că Valea Voievozilor e aşezată/ la nici o aruncătură de băţ de Târgovişte/ la distanţă egală de orice punct cardinal,/ oamenii locului i-au spus Mahala./…/ De pe urma lor ceapeul a avut la intrare lei din piatră/ până când un mecanizator ameţit a intrat cu tractorul în ei/…/ Aici, Mihai I cobora de la Dealu cu Buickul pe două roţi, de-şi făcea lumea cruce,/…/ Astăzi a mai rămas un tinichigiu,/ ce se roagă la Lună să-i împrumute carbid,/ un fost puşcăriaş care face recensământul găinilor/…/trei privatizări unde se vinde pâine şi rachiu pe caiet;/ doi preoţi cu dantură din aur. Iată toposul. Cît despre personaje ele sînt derizorii dar pitorești: Auzi tu cum lucrează anchiloza, soro?/ (Gina, doftoroaia, e surdă de tot. Nici cât o ceapă degerată n-aude./ iar când vorbeşte pare că ţipă, că se răsteşte la tine.)/ Ziua şi noaptea lucrează în toate anotimpurile anului./ Oasele mici şi subţiri ca sticla de lampă se fac./…/ Ia, întinde piciorul şi lasă-l la mine. Trosc! Istoria pe vreo șaizeci de ani a unei lumi mărunte dar înzestrate cu vivacitate și umor, asta face Ioan Viștea. Autorul nu se pierde în meditații și nici nu mîngîie limbajul, nu construiește metafore. Lirismul lui vine din impactul vizual, din cromatică și forme prinse cu exactitate (Ioan Viștea este și artist plastic). Totul se petrece cam ca la Topârceanu, neuitat creator de imagine, grafician și el: Locomotiva roşie spintecă verdele câmpului/ unde vacile comunale rumegă tristeţea / înghiţitorului de săbii ierboase./ Mai înainte ca mica busolă aflată între albele coarne,/ să le arate drumul spre casă,/ lângă rambleul căii ferate,/ opreşte autocarul cu străini în extaz. Versurile lui Ioan Viștea au un fel de afurisenie, un aer mereu revoltat și morocănos, pe care poetul s-a învățat să-l joace cu talent și care îi stă bine: Ce pace secretă să încheie frunzişul pădurii/ cu zeii bolnavi?/ Şi semnată cu ce? Cu briceagul?/ I love you Mary, negru pe verde,/ într-o inimă sângerândă. Aceste indignări sînt mimate ca să ascundă tandețea ce răzbate totuși dar, evident, numai atunci cînd calculatul și exigentul poet îi dă voie să se ivească, ehei, la zile mari. În loc de cioara lui Topârceanu, pe stîlpul de telegraf al lui Viștea se oprește, statuară, o rîndunică. În fața ei, personajele comunității defilează pe ritmuri argheziene: Apoi pădurarul tomnatec rămas fără frunză,/ primarele, marele, înecat în osânză,/ doftoroaia cu leacuri băbeşti, ghicitoarea în stele,/ negustorul de mături din sorg şi nuiele,/ degrabă gospodina cu şorţul înflorat de untură,/ preoţii de la pagina întâi cu mina de aur în gură,/ de la moară, de la dispensar, de la coada vacii,/ din vie, pe catalige, or să coboare aracii,/ braţ la braţ tuşa Mia cu nepoată-sa Suta,/ pelerini pe sub streşini şi sârma de rufe,/ unde cândva a-nnoptat dispăruta. Hîtrul Ioan Viștea este un bătrîn poet de viitor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog