Cărți noi! Răzvan Voncu - Secvențe literare contemporane – O panoramă a literaturii române în deceniul 1990-2000, Ed. Academiei Române

Despre scriitori, inclusiv despre criticii literari se formează printre confrați păreri care însumează folcloric diferite puncte de vedere care, totuși, au deseori o convergență. Nu înseamnă deloc că o asemenea limită este un adevăr indiscutabil. Despre Răzvan Voncu umblă prin lumea literară păreri foarte bune și destule rele, minimalizatoare (naționalist, antioccidental). De acuzația (?) că ar fi „omul lui Simion” a fost absolvit recent. Există totuși o cvasi-unanimitate, printre amicii și inamicii săi, în a admite despre chipeșul lector de la Litere că e inteligent și știe carte. La aceste calități pe care i le atribui și eu fără rezerve, aș adăuga-o pe aceea că scrie bine. Textul lui este fluent, argumentat, precis dar și atrăgător. O cronică de Răzvan Voncu crează cititorului și satisfacție intelectuală dar și literară. Intuiția esențialului în opera pe care o discută se combină cu un simț special al situării ei în contextul literar și istoric. Practic fiecare carte pe care o analizează este caracterizată prin raportări la alte volume și la alți autori, cronica fiind și o deschidere către istoria literară.
Volumul apărut acum la Editura Academiei, reluare mult revizuită a unor cărți anterioare, este astfel o panoramă unitară a literaturii noastre din deceniul final al secolului XX, chiar dacă unele opere semnificative au fost omise. Răzvan Voncu își explică omisiunea prin dorința de a scrie doar despre ceea ce consideră el că este valoros, indiferent de cota publică a autorului. De asemeni, volumul scanează și lucrări anterioare acestui deceniu, doar reeditate în intervalul de referință.
Pe coperta a patra, regretatul Dan Horia Mazilu, se referă la volum ca la o „cercetare istorico-literară exhaustivă”. Aprecierea e contrazisă net chiar de autor în argumentul care încheie cartea, pe care o declară „simplă panoramă” și nu o istorie literară, „aspirația către exhaustivitate și completitudine nefiindu-i caracteristică”. Ca și colegul său de catedră Daniel Cristea-Enache, cu care s-a aflat succesiv în relații mai mult, mai puțin sau deloc tandre, Răzvan Voncu își grupează cronicile pe genuri și, tot ca autorul „Timpurilor noi”, nu are genuri favorite, scriind despre toate (minus unul!), dar mai cu „poftă” despre proză și în special despre romane. Și, tot ca Daniel Cristea-Enache ignoră complet dramaturgia și, consecutiv, teatrologia. Nu știu dacă programatic, lăsînd teatrului scena, sau din lipsă de afinitate. O altă asemănare a celor doi este plasarea centrului de greutate al literaturii postbelice în șaizecism, simpatia pentru nouăzecism și mefiența față de rezistența în timp a poeticii optzeciste. Așa se văd lucrurile din perspectiva unui referent neutru.
Răzvan Voncu este un critic aplicat, dotat cu seriozitate care nu degenerază în excese tehniciste sau în gravitate fără rost. Suplețea textului său permite unui cititor obișnuit să parcurgă textul cu plăcere și să se lămurească despre autor, operă și contextul în care acestea se plasează. Volumul său este interesant deopotrivă pentru specialiști și practicanți ai literaturii, pentru iubitorii acesteia ca și pentru elevi și profesorii lor de literatură, fiind analizați destui autori canonici. Îl semnalez ca pe o reușită certă.