miercuri, 14 aprilie 2010

Cărți noi! - Iolanda Malamen Ironiada, Editura Vinea, poezie

Puține cărți mai vii și mai dramatice am citit în ultima vreme precum aceste confesiuni ale Iolandei Malamen care trec natural ca o viitură peste zăgazurile poeziei în accepțiunea ei convențională. Textele le-aș numi memorii în stare fluidă. Ele au o lipsă de contrafacere – poezia presupune totuși o doză de convențional, ca și teatrul – care impresionează și tulbură lectorul. În același timp ele sînt poezie pînă la ultima silabă adică folosesc expresivitatea lirică și nu mijloacele prozei, jurnalului etc. (ceea ce n-ar fi un defect în sine). Calitatea acestor poeme este că ele transpun automat, ca o respirație naturală, confesiunea absolut firească a poetei în sintagme poetice, în metafore profunde și zguduitoare.
Fenomenul mecanic al rezonanței este dat de un simplu acord al frecvențelor. Dacă frecvența perturbației – vă explic eu nițel mecanică – ajunge să coincidă cu frecvența proprie a construcției, amplitudinea vibrației acesteia crește spre infinit și coșmelia, chiar dacă e din oțelul cel mai dur, se prăvale.
Ei bine, poezia Ioandei Malamen are un spectru frecvențial atît de larg și cu emisie simultană, încît rezonează instantaneu cu orice frecvență proprie a subiectelor inducîndu-le o amplitudine de vibarție uriașă. Ani lungi Iolanda Malamen s-a ocupat de publicistică (bună), de proză (adesea excelentă), mai nou și de pictură. Din 1999, de la „A doua Islandă”, volum merituos dar nu de anvergură, poeta a tăcut zece ani. Bine a făcut, se pare. Precedenta tăcere, tot benefică, fusese de paisprezece ani (1983-1997).
Iată un text scurt dar absolut semnificativ pentru ce este noua față, căci este una nouă, a poeziei Iolandei Malamen. „Uneori peste iubire se așterne o ferigă albă, cărnoasă, malefică/ iar eu cu fervoare de femeie care vrea să-și înfigă/ cu ascuțișul cuțitului ultima rămășiță de viață,/ pregătesc un hohot sălbatic de rîs,/ dar și complexele unui viitor înfometat” (Prima scrisoare).
Titlul e nepotrivit cu conținutul volumului. Nu există aici aproape nicio ironie ci, dimpotrivă, o gravitate absolută care amestecă fără grijă și complexe concepte și obiecte, detalii biografice și imagini picturale „ca să iasă”, ca poeta să exhibe cît mai autentic ceea ce gîndește și simte. E o poezie senzorială și rațională în același timp, Iolanda Malamen nu separă lucrurile și de aici poate de aici impresia de natural, de firesc. Cunoscînd-o pe autoare, citind, am impresia acută că o aud vorbind și totuși există un filtru care lasă doar trecerea esențelor. Din cotidianul banal se ridică scenarii suprarealiste neliniștitoare: Suntem abia la începutul secolului 21, se aude o voce dinafara mea, / și n-a existat niciun Wallace Stevens, astea sunt baliverne și nici/ Natasha n-a existat, a fost doar amînarea morții cu cîteva pagini,/ și nici șoarecele n-a înghițit noaptea, ci nopatea l-a înghițit/ ca un vultur lacom.
În spațiul acesta, comentariul nu poate avea extensia meritată de un volum ieșit din comun. Poezia Iolandei Malamen combină forța viziunii cu o sintaxă impecabilă și lipsită de orice artificiu retoric. (În imagine o pictură de Iolanda Malamen)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog