vineri, 6 mai 2011

Cărți noi! Alice Drogoreanu - fang, Editura Brumar * *


Este crocodilul mai mult lung sau mai mult verde? Același tip de întrebare se poate pune despre poezia scrisă de Alice Drogoreanu: e mai mult fluidă sau mai mult colțuroasă? Dacă admitem că asemănarea între Heraclit și Boussinesq este că ambii s-au ocupat de curgerea fluidelor cu nivel liber, putem trage imediat concluzia că între poezia scrisă de Alice Drogoreanu și Pisica din Cheshire este aceeași relație de cauzalitate ca între surîsul mîței și white-fang.

Într-o foarte aplicată recenzie, în cuvinte simple și elocvente, cum are el obiceiul, Yigru Zeltil, tînăr poet pe care îl apreciez foare mult, concitadin la malul mării cu autoarea și probabil primul comentator al cărții, remarca un salt valoric față de „Mirosiți această femeie”, volumul de debut, dar se arăta puțin dezamăgit de întoarcerea ei la visceralul poeziei feminine douămiiste. Remarca printre altele că verbul „a fute” apare practic în fiecare poem. Problema nu e totuși că visceralitatea s-a demodat, nici nu cred acest lucru, și nici cruditatea lexicală, dacă vine într-un context firesc: „da, vreau să fug/ ca și cum m-ai fute/ cât să-mi pui sufletul la loc”. Ci faptul că abuzul de neoașisme le duce uneori în enunțuri forțate, care apar kitsch: „uarevăr/ dragostea nu se petrece între un șliț și-o pizdă”. Aceste filosofeme de cafenea două stele nu stau bine în niște poeme, oricît de dezinhibate.

O dificultate reală este incoerența programatică: și ea pare uneori jucată, falsată, iar alteori chiar stînjenește. Aș susține ideea unor fracturi sinatctice dacă ar avea, cum trebuie să aibă totul, măsură. Altfel ne putem întreba: „dar mințile nu ni le mai adunăm niciodată”. Mi-ar fi plăcut cîteva, nu multe, texte perfect coerente, perfect rotunde, total lipsite de anglicisme și vorbe de toată ziua, care să echilibreze volumul. Multe fragmente sînt bune, chiar foarte, destule sînt încă jos și pulverizarea lor aparent aleatorie pe pagini tocește colții primelor. O poezie încă neglijentă aș zice, dar cu potențial.

Post-scriptum: Că veni vorba de verbul cu pricina, în romanul său „O zi.Ultima” (Ed. Casa de pariuri literare), Călin Torsan dă într-o pagină, tabelar, conjugarea completă a verbului și declinarea adjectivului aferent. Deși ne descurcam probabil și singuri, să notăm efortul lui de a veni în ajutorul cititorilor.

Un comentariu:

  1. Dinu D. Nica14 mai 2011, 12:42

    Aveți dreptate, în principiu,dar eu aș remarca ocurența verbului care începe cu”f”, mai degrabă ca pe o auto-limitare involuntar asumată, în poezie, mai ales - decât ca pe o eliberare potențial creativă. Vechii poeți,anticii, ”aezii”, nici nu l-au întrebuințat. E drept, ei nu se foloseau nici de rimă...

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog