joi, 5 mai 2011

Matei Vișniec Domnul K. eliberat, Editura Cartea Românească * *


Acesta este primul roman scris de Matei Vișniec și a fost realizat, după mărturiile autorului, după ce a părăsit țara natală în 1987 și a așteptat publicarea vreo 20 de ani. Romanul începe cu o frază care seamănă cu prima a romanului parafrazat: „Procesul” de Kafka dar și cu „Metamorfoza” aceluiași. Aceasta sună, schimbînd și inițialele personajului, astfel: „Într-o bună dimineață Kosef J. fu eliberat”. Așa cum autorul ne spune de la început, din scurta lui prefață, el rescrie romanul lui Kafka pe dos, descriind șocul eliberării lui Kosef și inadaptarea lui la libertate, ca pe o metaforă a propriei sale eliberări prin fuga din România. Nu e un secret pentru nimeni că romanele și povestirile lui Kafka prin acțiunea și chiar prin stilul dialogurilor au constituit modele pentru dramaturgia lui Matei Vișniec. În acest caz romanul „Procesul” este în chip și mai apăsat o călăuză pentru autorul român.

Cartea e scrisă cu abilitatea unui profesionist deși se cunoaște că este prima operă în proză de mare întindere a scriitorului, obișnuit mai ales cu drame ale absurdului și se mai observă și faptul că a fost scrisă în mare parte înainte de 1989. Se întrevăd și angoasele eliberatului autor deghizat în personajul său. Cele două puncte care pot crea rezerve cititorului sînt însăși existența modelului livresc atît de apăsat pus în evidență și, mai ales, deplina previzibilitate a desfășurării. Personajul Kosef J., odată pus în libertate întreprinde diferite acțiuni și se întîlnește cu alte personaje „kafkiene” care îi măresc senzația de izolare, una mai ceva decît cea carcerală, și în final, ajunge în vechea sa celulă 50 unde se simte el însuși. Final perfect logic dar și lesne de anticipat încă de la primele pagini ale volumului.

Tipul kafkian al acțiunii și dialogului au marcat benefic începuturile dramaturgiei lui Matei Vișniec, fiind vorba de translatarea în alt gen literar a „învățăturii” marelui ceh și de o facultate remarcabilă a scriitorului de a realiza teatralitatea textului. În proză, senzația de pastișă insuficient de ingenioasă rămîne dominantă. Se simte pe deasupra și o anumită complicare a frazei unui autor care debuta atunci în specia dificilă a romanului.

P.S.: Un subiect similar are piesa lui Iosif Naghiu - scrisă însă după 1989, fără posibilitatea „contaminării” de la subiectul lui Vișniec - „Celula poetului dispărut”. Un scriitor persecutat și închis în comunism, vine să-și viziteze celula devenită muzeu al rezistenței și alege să revină în ea ca să scrie. La limită e posibil ca regretatul Naghiu să fi cunoscut subiectul romanului lui Matei Vișniec, pe atunci scris, nu și publicat, dar e mai probabil că a uzat de o idee/situație dramatică „plutind în aer”. La Naghiu e desigur ideea că poetul se simțea mai bine ostracizat dar și glorificat ca erou, decît tratat cu indiferența post-revoluționară. „Celula...” s-a și ecranizat (teleplay), cu Mircea Diaconu în rolul poetului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog