miercuri, 31 august 2011

Bucurii și tristeți cu domnul Coriolan Neamțu


Am avut azi (31 august) marea bucurie de a fi vizitat la Asociația Scriitorilor, și prin împrejurarea fericită că sediul ei se află lîngă Jockey Club, de domnul Coriolan Neamțu, decan de vîrstă al bridge-iștilor români. Domnia-Sa mi-a oferit volumul impozant intitulat „Extraordinarele aventuri ale lui Suzi la bridge” (editura Best Publishing). Cartea are 360 de pagini mari despre bridge-ul la noi, mai ales, dar și în lume, despre gazetăria acestui sport și cuprinde nu puține date despre lupta jucătorilor cu regimul comunist, ostil nobilului joc, mergînd pînă la interzicerea lui în 1983 și, deci, cu o „istorie în ilegalitate” a bridge-ului românesc între 1984 și 1990, cînd pînă și vecinii bulgari, nu mai zic de unguri, participau nestingheriți la campionate europene. Partea a III-a a volumului se numește chiar „Istoria Bridge-ului românesc” și sînt onorat să figurez și eu de trei ori cu modestele mele contribuții la literatura dedicată acestui joc minunat, prea puțin „literaturizat” în România.

Lectura volumului domnului Neamțu (autor și al unei prime cărți de referință în literatura chinologică la noi, „Cîinele, prietenul nostru”, 1979) m-a interesat, m-a bucurat, dar m-a și întristat pentru că am remarcat încă o dată cît de marginalizat în România este exercițiul intelectual, cîtă ură s-a cheltuit și cîtă indiferență și suficiență s-au adunat asupra unui joc al minții, al fair-play-ului. Un joc de seniori, respectat peste tot în lume, a fost și este pus la index și prigonit pentru că puterea reprezintă și afișează prostia, nesimțirea, lipsa ideilor de corectitudine și competiție cinstită.

Este firesc ca orice troglodit să urască instinctiv bridge-ul pentru că el înseamnă eleganță, gratuitate, respect față de competitor. Nu întîmplător, politicienii care jucau bridge au fost (dispăruți azi toți!) regretații Corneliu Coposu, Laurențiu Ulici, Alexandru Paleologu iar cei care l-au urît au fost și sînt saltimbancii și irozii de la Elena Ceaușescu la miniștrii de azi. Am aflat de la domnul Neamțu că „în sfîrșit” ministerul transporturilor sau cum s-o mai fi chemînd acum „a reușit” să ia clubului celui mai mare al țării, „Locomotiva”, sala de la Palatul CFR unde a funcționat ani și ani. De asemeni, că micile cluburi de bridge nu găsesc adăpost în localuri în general goale în zilele de lucru, patronii pretinzînd „chirie” deși jucătorii ar face consumație în seri în care sălile sînt pustii. Nu e vorba de bani, este ura viscerală a idioților și ticăloșilor împotriva a tot ceea ce sugerează competiție intelectuală și cinste. Și mai ales împotriva a ceea ce nu înțeleg și le este inaccesibil.

Cu atît mai meritorie este activitatea susținută, cu sacrificii materiale adesea, a celor care nu abdică de la susținerea bridge-ului românesc. Printre ei, spirit ales, domnul Coriolan Neamțu.

2 comentarii:

  1. Ce curios! Au trecut cîteva secunde bune ca să-mi aduc aminte de unde am auzit -- sau citit -- numele lui Coriolan Neamțu. Ultima pagina a Săptămînii, laolaltă cu Annunziata, cu Gîgă, cu topul rock și cu alte cîteva chestii atît de exotice. La capătul celălalt: Adrian Păunescu, Corneliu Vadim-Tudor et Comp. Vorba lui Alexandre Cali: Auschwitz, ce vremuri!

    RăspundețiȘtergere
  2. In volumdl Neamțu povestește cum a ajuns să aibă rubrica din Săptămîna între anii 1970 si 1983 (interzicerea ofocială a jocului). Știa desigur cine e E. Barbu și ce e Săptămîna dar iată că într-un ocean de rău mai e și un pic de bine. Fără Săptămîna și rubrica de bridge istoria bridge-ului la noi s-ar fi scris altfel. Unii o cumpărau numai pentru bridge.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog