marți, 19 octombrie 2010

Cărți noi! Vladimir Udrescu - Dolor, Ed. Brumar *

Argument

Evenimentul trecerii ieri de 20 000 de vizitatori ai acestui blog într-un an (azi se împlinește -efectiv- un an de la pornirea blogului) este umbrit de despărțirea de prietenul meu, scriitorul Mircea Ghițulescu, personalitate de excepție a vieții literare și teatrale. A scris pînă în ultima clipă. În ultima zi a trimis, din spital, articolul obișnuit pentru „Luceafărul de dimineață”. Și-a făcut datoria de profesionist și apoi s-a stins. Continuarea seriei de articole despre cărți este și ea un omagiu pe care îl aduc distinsului dispărut.


Vladimir Udrescu - Dolor, Ed. Brumar

Poetul vrea să ne arate că știe cu mingea (mingea fiind lexicul). Și ne convinge. Știe și cu sintaxa. Este un autor care uzează abil de lipsa lui de forță transformînd-o în avantaj. E un poet mingicar. Uneori sare peste cal cu epitetele: „zărești cocostîrcul civil cum ciugulește raze coclite pe marginea căii lăuntrice// ambarcațiuni eretice așteaptă...” etc. Uneori te întrebi dacă se configurează efectiv un sens sub împletirile pretențioase de cuvinte care se convertesc greu în imagini: „asemeni unui sarazin te-ai îngropat/ la poalele templului/ de pe povîrnișul inimii tale/ fictive/ verbele cu glezne subțiri/ se strecoară sub falduri de scrum”. Ce complicat! Povîrnișul inimii deci..., dar și aceea e fictivă. Pe acest povîrniș al inimii (fictive, nu uitați) ființează un templu la poalele căruia eul se îngroapă „ca un sarazin”. Apoi „verbele glezne subțiri/ se strecoară sub falduri de scrum” sună foarte elegant, să recunoaștem. Dar ce realitate se transfigurează prin aceste fraze? Poetul parcă refuză să comunice, încifrează un sens nelăsînd nicio portiță către înțelegerea lui. Șlefuiește fațete exterioare prin care nu se poate vedea mai nimic. Poezia cere totuși comunicarea unui sens. Sigur, se poate invoca faptul că autorul oferă o „stare” poetică, transcendentă unei interpretări univoce, un halou. Dar chestia asta nu poate să dureze foarte mult în zilele noastre. Calofil și manierist, Vladimir Udrescu poate provoca o anumită plăcere prin arabescurile lui, prin juxtapunerile nonfigurative. Drumul lui nu e nici măcar tangent poeziei de (auto)comunicare, păpușarul nu se arată nici măcar la final, pentru aplauze. Titlul volumului său anterior e în schimb memorabil: „scot cavaleria”. În „dolor” armatele lui Vladimir Udrescu luptă sub camuflaj. Într-un fel e păcat, aș fi fost interesat să-l descopăr efectiv pe autor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog