joi, 14 octombrie 2010

Prietenii știu de ce... Oare știu?

Fac o postare din două comentarii pentru că simt că merită:

Șerban Tomșa wrote: „Și eu mă surprind citind cu placere cărți proaste... Mă scuz că sunt obosit, că e un mod de a mă odihni, etc. Dar explicația nu ține... Și nu găsesc una satisfăcătoare. Harry Potter are, într-adevăr, un farmec irezistibil, iar Codul lui da Vinci se citește pe nerăsuflate. O întrebare pe care am putea să ne-o punem este dacă există cărți foarte valoroase care îi plictisesc pe aproape toți cititorii...”

H.G. answered: „Excelenta întrebare! Începem sa fim creativi si chiar profunzi.:) Eu cred că e lipsa de timp a omului contemporan care generează nevoia de a avea niște „chips” inteligibile, fluente. Mă surprind cu ciudă recitind fleacuri. În adolescență aveam răbdare pentru Faulkner, T. Mann etc. Acum nu prea pentru echivalentele lor. Da, domnule Tomșa, eu cred că există cărți de mare valoare care, nu că îi plictisesc, dar măcar îi obosesc sau îi indispun pe toți cititorii, inclusiv pe cei care le simt valoarea. Gen „Iosif și frații săi” (eu nu am terminat-o, cu rușine mărturisesc), „Castelul” (total diferit ca ritm de „Procesul” sau „Metamorfoza” sau...). Faulkner e un autor „tocător” de atenție, deși genialitatea e la fiecare pagină chiar în romanele mici („Neînfrînții”). Fiecare rînd e o comoară de stil, dar... În schimb eu sînt nebun după Huxley în cele mai terne pasaje eseistice din romane ca „Frunze uscate”. Totuși (e un paradox al personalității mele) îl ador pe W.S. Maugham în ce are el palpitant, cînd e mai fresh decît Huxley. Recitiți povestirile din selecția publicată sub titlul „Honolulu” în regretata colecție „Globus” (ante 1989!). O marjă a lui „De gustibus...” trebuie primită. Sau nu?

3 comentarii:

  1. Aşa cum s-a remarcat deja, există un timp al fiecărei cărţi. Personal, mulţi ani nu am reuşit să citesc cărţi mari - "Doctor Faustus", "În căutarea timpului pierdut", "Ulise", "Un veac de singurătate". Le găseam plicticoase şi mă blocam mereu la o anumită pagină, pe la început. Mai apoi cu fiecare dintre ele, când au izbutit să mă prindă, la vremea/vârsta potrivită probabil, am avut revelaţii majore. "Castelul", pe de altă parte, că veni vorba despre el, l-am înghiţit pe nemestecate pe la 16 ani.
    Uneori aşteptările foarte mari în legătură cu o carte sau alta creează, paradoxal, o oarecare respingere. În sertarul cu "în aşteptarea revelaţiei", păstrez încă multe cărţi, incapabil să le duc până în capăt. Între ele, de exemplu, "Cocoşul decapitat" sau, mai nou, "Provizorat". La prima tentativă declicul aşteptat, dorit nu s-a produs din cine ştie ce motive. Sper încă...
    Altele, dintre cele ce mi-au produs emoţii intense la prima lectură, nu le mai pot reciti în ruptul capului. Îmi vine în minte "Drumul la zid" al lui Breban aici.
    Atunci cum sunt aceste cărţi (chiar numai pentru mine): bune sau proaste? Nu mă pot hotărî.
    ANONIMUL VENEŢIAN

    RăspundețiȘtergere
  2. Observațiile pe care le faceți sunt extraordinare și de natură să mă entuziasmeze... Și alegeți, într-adevăr, cele mai potrivite exemple...
    Poate că aceasta este marea problemă a scriitorului român : să creeze opere de valoare și, în același timp, să trezească interesul cititorilor... Cei mai mulți nu reușesc, s-ar părea, să facă simultan aceste dpuă lucruri. Ei scriu fie pentru public, fie pentru critici... Horia Gârbea, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Filip Florian și M. Cărtărescu sunt, din acest punct de vedere, niște nobile excepții. Ei au deopotrivă valoare artistică ridicată și priză la cititori... Cel puțin așa mi se pare mie...

    RăspundețiȘtergere
  3. @Anonimul venetian
    Da, revelatia se poate produce mai tirziu. Am patit asta cu una dintre cartile mele preferate -„Darul lui Humboldt”. Deci cu „Provizorat” mai încercați, e o carte bună.
    @Serban
    Prea mă flatați punîndu-mă în această serie de top. M-aș elimina oricînd punînd în loc pe Doina Ruști, Florina Ilis, Dan Perșa, Ioana Drăgan, Gabriel Chifu sau - de ce nu - Șerban Tomșa. Cred că orice autor se gîndește mai ales la public, dar la un public „al său” pe care unii îl văd mai elitist. Apropos, citesc acum „Zilele regelui” și nu avansez prea ușor.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog