marți, 5 octombrie 2010

Oameni și șoareci? Nu! Oameni și pisici


O poveste pilduitoare puteți citi pe blogul scriitorului și traducătorului Constantin Lupeanu, distins sinolog, fost ambasador în China și Vietnam. O rezum aici și o voi comenta îndată. Lîngă blocul (nu blogul!) Excelenței-Sale, o vecină a construit o căsuță unde adăpostește multe pisici pe care le îngrijejște cu devotament. O inimă bună, și-a zis scriitorul, alături poate de alții. Pînă într-o zi cînd a auzit mare zarvă. Diana, iubitoarea de feline, certa pe cineva care îi incomodase pisicile. Citez:

“O femeie fără casă dormise cu pisicile, iar lucrul acesta a revoltat-o peste măsură pe buna noastra Diana. Cum să doarmă un om cu pisicile ei? Nu, nu vă gândiți că a invitat-o pe femeie la ea în apartament să faca duș și eventual să doarmă acolo câteva zile. Nici vorbă! Revoltată, Diana a strigat și a înjurat cum n-am auzit-o niciodată, iar când biata femeie a ieșit, a îmbrancit-o, apoi a lovit-o repetat cu picioarele, țipând: - Să nu te mai prind pe aici, că te omor, auzi?” Povestea se intitulează ”Buna Diana” și morala ei e limpede!

”Homo homini lupus!” ne avertizează Plaut, iar Seneca zice: omul e o ființă de care oamenii trebuie să se teamă. Nu și mîțele.

Dar... Există și reversul monedei, cum veți vedea! Poate Diana era pățită ca și o rudă de-a mea și atunci are mari circumstanțe atenuante. Să vedeți... O rudă de-a mea prin alianță, om în vîrstă, (prietenii știu...) își îndulcește de mulți ani singurătatea crescînd, nu ușor, un număr variabil de pisici, cam între 6 și 16, în vremurile bune spre 20. Cînd are ocazia, mai donează din ele. Le hrănește, le duce la doctor la nevoie, se lipsește oricînd pe sine de cele necesare pentru bunăstarea lor. Dar mîțele sînt mîțe... Într-o zi, ruda mea a cunoscut un bărbat mai tînăr decît el, mai în putere, intelectual de altfel, dar rămas printr-un divorț fără casă. Părînd simpatic și manierat, priceput la multe, ruda mea l-a invitat să stea în locuința lui o vreme, împărțind astfel cheltuielile și munca din gospodărie. Treburile mai grele urmau să revină noului-venit care de altfel se apuca bucuros și fără preget de ele, mai ales de cele tehnice care îl pasionau, spre deosebire de neîndemînatica lui gazdă, teoretician, inabil cu șurubelnița și cleștii.
O vreme cei doi au conviețuit: casa era mare, elanul reparator al oaspetelui peste așteptări, ba îl pasiona și arta culinară, mai străină gazdei sale. În scurt timp însă, intrusul și-a luat aere de stăpîn, a devenit expansionist și autoritar: accepta la TV doar programele lui preferate, gătea numai ce-i plăcea lui, ignorînd regimul gazdei, în discuții dorea să-și impună punctul de vedere, începuse să-i cenzureze celuilalt totul: opiniile, lecturile, orele de somn și, evident, patima pentru feline. Începuse chiar un sistem de interdicții și, avînd în vedere diferența de ani și de forță, se făcuse stăpîn în casa celuilalt. Din fericire, ruda mea și-a putut impune în final stăpînirea asupra propriului domeniu și celălalt, enervat se vede suficient la rîndul lui sau cu un rest de bun-simț, a plecat trîntind (sau poate nu) ușa. Omul meu a răsuflat ușurat și și-a jurat să rabde înainte singurătatea alături doar de iubitoarele și tăcutele lui pisici.

Rememorînd această istorie adevărată de familie, mă întreb dacă n-a făcut bine Diana s-o alunge pe acea femeie (minus șuturile, desigur). Cît despre ipoteza de-a o primi, fie și o zi, în casa ei, înclin să cred că a scăpat de o belea neluînd în calcul această ipoteză. Ce ziceți?
[în imagine, Dosia și fiul ei, Arlechino, în 2005]

Un comentariu:

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog