Cărți noi! Elena Dican și Emil Lungeanu

              Elena Dican Între perfectul simplu și perfectul compus, memorii, Editura eLiteratura * *

            Subintitulate „memorii”, paginile Elenei Dican sînt de fapt un „roman autobiografic” al unei autoare căreia nu i se întîmplă mare lucru. E un „jurnal al copilăriei” parfumate și jubilatorii, al antipodul cumplitului „Acasă, pe cîmpia Armaghedonului” al Martei Petreu. Din acest punct de vedere, dar și din cel al scriiturii – cu toate că Elena Dican scrie decent – volumul ei nu e menit și nici nu-și propune să stîrnească interesul și să aibă succesul celui trimis spre glorie de ilustra poetă de la Cluj. În mod vădit, o copilărie complicată, tensionată, palpitantă, ca și o viață de aventuri, sînt mai potrivite prozei, fie ea și memorialistică, decît o existență măruntă sau doar liniară. Memoriile Elenei Dican au avantajul și dezavantajul de a fi limpezi și senine, vorbind în fond de o copilărie paradiziacă. Volumul e mai degrabă liric, neavînd tensiuni epice, suspansuri și violențe. Accesibil și pasabil, el e o încercare izbutită în limita premiselor adoptate.

            Emil Lungeanu Manifestul ludic – formule extreme în critica literară, Ed. Betta * *

            Chiar că „formule extreme”! Emil Lungeanu (poet, prozator, dramaturg) își permite excentricitatea de a realiza trei micro-monografii pentru trei scriitori români contemporani sub formă de epopee (critică în 14 cînturi), de „spectacol critic și mitologic” respectiv o parodie de „raport la Congresul al XV-lea”. Beneficiarii sînt Florentin Popescu, Hanna Bota și Eliza Roha, nume dintre cele destul de cunoscute în literatura contemporană, dar care nu păreau a fi destinate unor asemenea revărsări parodice extrem de extinse. 

            Emil Lungeanu, mizează de altfel pe contrastul între modul major al alcătuirilor și viața și opera celor exaltați astfel. Florentin Popescu e suprapus lui Ulise: povestește-mi, Muză,/ despre bărbatul cel poligraf/ ce făcu din împărățirea Troienilor pulbere și praf,/ despre cel ce îndelung rătăci prin cetățile de cuvinte/ ale multor neamuri de morminte. La Cîntul VII, Lungeanu îl abandonează pe Florentin-Ulise sirenelor și divaghează voios: a fost o dată hăt cu zece veacuri și-ncă trei/ mai înaintea vremurilor cînd cei doi gemeni mititei Quirinius Romulus și Remus/ încă se mai pișau pe ei... La Hanna Bota, criticul improvizează o tragedie antică cu zei și muze. În fața lui Euterpe, Apollo, răsfoiește dosarul Hannei Bota: Membră a Uniunii Scriitorilor. Născută 1968, bla-bla-bla. Autorizație de zbor cu Pegasul eliberată în 1994. Gluma se lungește pe 170 de pagini, cînd autorii dramatici de azi rar trec de 30! La Eliza Roha, Lungeanu se preface în secretar general al Partidului Criticist Român și raportează realizările stahanoviste ale romancierei, cea care a scris  și publicat peste 30 de volume în mai puțin de 12 ani. Cuvîntarea este subliniată, firește, cu Aplauze puternice și ovații. Se scandează: Manolescu și poporul. Dar și cu lătrături, urlete, ca de lupi, se scandează: Prindeți hoțul de Traian/ împăratu-i un golan. 

                 Dacă Emil Lungeanu, printre zecile de romane și piese pe care le scrie el însuși, a avut timp și a ales să-și cheltuie astfel talentul, cu atît mai bine țării și mai ales avizaților, în frunte cu autorii analizați! Cititorul neprevenit însă,  predispus a rata înțelesul majorității aluziilor, va rămîne zîmbitor și extatic ca Buddha.