Amintiri... Ceaiul din păr de fecioară

            În China ceaiul este aparent ceva banal. Dar faţă noi, cei din zona temperată, ceaiul nu evocă unui chinez o aromă sau un gust, ci mai ales un peisaj. Plantaţiile de ceai se întind pe hectare, urcă pe munţi, se strecoară pe terase improvizate printre stînci. Ceaiul pe care l-am cunoscut în China nu are nimic din banalitatea „ceaiului chinezesc” care în Europa e cam la fel peste tot. Ce fel de ceai? „Ceaiul dragonului”, puternic şi viril, sau „ceaiul din păr de fecioară” subtil şi aromat? Ceaiul războinicului, ceaiul de rămas-bun, ceaiul rîndunicii şi altele şi altele, în total nouăsprezece ceaiuri „principale” şi cîte altele regionale, locale, ascunse şi secrete. Nu „ceai de fructe”, trivializarea vestică a ceaiului, ci numai rase diferite ale speciei ceaiului.

             Cea mai puternică experienţă: la Huangzhou, pe malul Lacului de Est, o prăvălie improvizată care vindea ceai la gram. Exclusiv ceai. Clientul băga nasul în cupele cu mostre, vîntura aerul să simtă aroma, comanda. Vînzătorul deschidea cutia mare cu ceai şi punea frunzele parfumate pe cîntar. Le strîngea cu grijă le punea în pungă, apoi în staniol, apoi în altă pungă sigilată, apoi în cutia de carton cu sigla magazinului, o sigila şi o înmîna cu o plecăciune europeanului uimit. Să tot bei, acasă, departe, în Europa cea barbară!