joi, 30 decembrie 2010

Cărți noi! Niculae Gheran - Arta de a fi păgubaș. Volumul II - Oameni și javre, Biblioteca Bucureștilor * * *


Primul volum al prozei memorialistice a lui Niculae Gheran se intitula Tîrgul moșilor. El s-a bucurat de o primire foarte bună și pe deplin meritată din partea criticii, deși s-a difuzat doar prin rețeaua bibliotecilor, nu și în librării. E din păcate și soarta prezentului volum ceea ce impune reeditarea lor de către o companie care să le poată difuza. N-ar avea de pierdut pentru că lucrarea este una de interes pentru publicul larg: amintirile lui Niculae Gheran, reputat istoric literar și editor, cum se știe, al lui Rebreanu, sînt nu doar interesante prin conținut ci scrise excelent, cu un imens haz conținut. Vioiul octogenar realizează descrieri reușite și dialoguri credibile. Apar și vorbesc personaje reale, unele rămase în anonimatul Tîrgului Moșilor precum proprietarul de cîrciumă Gică Grăbitu și clientul său Herșcu Rudel, altele intrate în istoria mare - cu bune și rele – cum ar fi: Carol al II-lea, Nicolae Iorga, Vasile Luca, Teohari Georgescu dar și scriitori ca Dimitrie Stelaru, Mircea Sântimbreanu, Petru Dumitriu, cel care făcuse o fixație: îl numea pe Ov. S, Crohmălniceanu numai Porcmălniceanu. Interesează și atrage partea despre anii adolescentului Niculae Gheran cu politica bîrfită la Gică Grăbitu și prin mahalaua Vaselor, autorul avea 18 ani la abdicarea Regelui Mihai, eveniment cu care se deschide volumul, și implicarea lui în „era entuziasmului” (sau „a ticăloșilor” după Marin Preda) ca și activitatea editorială care-i prilejuiește cunoașterea depotrivă a unor scriitori importanți („oameni”, mai mult sau mai puțin) dar și a unor inși siniștri din aparatul de partid (indiscutabil „javre”). Pe toți însă ironia lui Niculae Gheran, neaducîndu-i la același numitor, îi relativizează totuși în ceea ce aveau uman sau cîinesc, dozajul fiind de multe ori aproape de fifty-fifty. Ar fi de citat multe episoade din acest roman autobiografic plin și de momente picante. Întîmplări cu haz sau pe care privirea autorului de face astfel. Iată de pildă cum o prietenă, Crina Coșoveanu, fiica eroului comandor, eliberator al Basarabiei, închis ulterior de comuniști pentru „trădare”, îl invită pe autor la un concert dirijat de George Georgescu – memoria amănuntelor e fabuloasă. Se interpretează „Danse macabre” de Saint-Saëns. În replică ironică, el o invită la un meci de fotbal unde remarcă: „mortăciunile de pe teren, dezamăgitoare, sunt o altă reprezentare a aceluiași Saint-Saëns”. Volumul e înțesat de asemenea glume ale unui om fin și inteligent, care nu se sfiește s-o ia și pe ulița mare cînd e cazul, dar tot cu măsură. Uneori, crezi că-l auzi vorbind pe Gore Pirgu sau pe vreun barbugiu din „Groapa”: „- E mică, bă”, zice unul despre o fată. Replica: „–Mică unde se cuvine, c-alminteri îi tocmai bună de rindea. Nu-i purta de grijă, că simte singură cînd trebuie desigilată. Acum e vremea ovreicuțelor, țigăncușelor și rusoaicelor cu părul bălai, că pe urmă devin balabuste, se bașoldesc”. Așadar, de citit din scoarță-n scoarță.

miercuri, 29 decembrie 2010

Judecătorul, călăul și brînza


Am recitit de curînd, fiind în vacanță și avînd timp pentru plăcerea recitirii, povestirea „Pana de automobil” de Dürrenmatt (scrisă în 1956, traducere de Radu Lupan), din volumul „Judecătorul și călăul”, vechea ediție din 1968 (Seria Meridiane de la ELU). Subiectul vă este cunoscut probabil, povestea a fost și ecranizată cu Alberto Sordi în rolul lui Alfredo Traps, sub titlul „La Più bella serata della mia vita”, regia Ettore Scola, în 1972. Un voiajor comercial elvețian, Traps, rămas în pană în munți, ajunge într-un conac unde niște bătrîni foști juriști se joacă de-a procesul luînd ca acuzați oaspeții întîmplători. Se servește o cină îmbelșugată, udată cu vinuri venerabile. Totul simultan cu procesul în care gazdele descoperă că Traps și-a ucis șeful, cam slab de inimă, ca să-i ia locul. În speță i-a sedus nevasta și a destăinuit totul unui coleg despre care știa că toarnă aceluia. Aflînd vestea, pe șef l-a lăsat inima. Calea lui Traps spre poziția înaltă era deschisă. Toți se simt minunat, bătrînii magistrați redactează o sentință monumentală, cu termeni latinești, prin care îl condamnă la moarte pe Traps. Cînd urcă în camera lui să i-o ofere ca dar de despărțire, îl găsesc spînzurat. A stricat cea mai frumoasă seară din viața lor. Filmul diferă ca deznodămînt, dar nu contează asta acum.

Povestirea e o capodoperă și mi-a plăcut încă de acum peste 30 de ani, cînd am citit-o prima dată. Cam atunci am văzut și filmul.
Ceea ce mi-a reținut atenția atunci, ca detaliu, a fost între altele faptul că la finalul mesei se servesc brînzeturile și anume: Camembert, Brie, Emmental, Gruyère, Tête de Moine, Vacherin, Limburg, Gorgonzola. Din cele opt feluri la data lecturii nu știam despre niciunul cum ar putea fi. Avînd în vedere că nu ieșisem niciodată din țară iar între granițele naționale nu se (prea) găsea nici tradiționala telemea. Efectiv, pînă după Revoluție, denumirile din povestirea mea favorită îmi rămîneau obscure. Mărturisesc că, din cele opt feluri, Gruyère și Tête de Moine nu le-am gustat nici pînă azi, sînt tipic elvețiene, nu le-am întîlnit, dar măcar am idee despre ce e vorba.

Lectura mea înnoită a povestirii „Pana de automobil” de Dürrenmatt a avut loc în zilele aniversării a 21 de ani de la Revoluție. Mi-a prilejuit cîteva reflecții despre tema „ce ne-a adus Revoluția” cu varianta, pe care încă o aud de la diferiți inși, „înainte era mai bine”. Mie, iată, Revoluția mi-a adus gustul unor lucruri inaccesibile și chiar de neînchipuit. Numai pentru cele șase feluri de brînză din opt și merita să-l împușcăm pe Ceaușescu, păcat că nu au fost curățați și alții din gașca lui cu acel prilej.
Celor care au nostalgia vremii cînd nu puteam nici visa la Camembert le recomand soluția Traps: o funie, cerceveaua ferestrei și să-și revadă idolii acolo unde sînt.

(în imagine: Tête de Moine, de origine controlată)

luni, 27 decembrie 2010

Cărți noi! Liviu Ioan Stoiciu - Pe prag (Vale-deal),Cartea Românească * * *


Ehei, Liviu Ioan Stoiciu, mult m-ai mai înjurat dumneata și mult am mai răbdat eu „în considerearea misiei mele” de cronicar. Nu-mi pare rău, căci de la un poet trebuie să suporți multe, dacă vrei să înțelegi literatura. Ehei, LIS, peste doar cîteva decenii, amîndoi nu vom mai exista, dar versurile tale și, eventual, cronicile mele vor rămîne ca să arate că n-am fost noi pe-aici degeaba.
*
Sînt peste 28 de ani de cînd l-am auzit și văzut prima dată pe Liviu Ioan Stoiciu, la Cenaclul Amfiteatru de la Clubul Universității, într-o sală alăturată celei unde aveau să se țină cenaclurile Universitas și Junimea după ce revistele studențești se vor fi mutat lîngă Podul Cotroceni. Știam cine este, citisem „La Fanion” cum citeam tot ce apărea nou în acei ani 1980-1982. Era deci anul apariției volumului „Aer cu diamante” și al debutului meu în „Amfiteatru”. Am citit și eu ceva în acea seară, Liviu venise doar pentru o zi de la Focșani. Ulterior am scris o cronică elogioasă la „Inima de raze”, cartea care a produs scandal și sancționarea editorilor de la Albatros. L-am auzit din nou recitînd cu voce neschimbată acum cîteva zile. Nu s-a schimbat nici el prea mult. Dar poezia lui? Parcă în „Pe prag” poezia lui Liviu Ioan Stoiciu s-a cristalizat, s-a mineralizat aș zice, nu mai are acel amestec amintind de o încîlceală vegetală, de junglă misterioasă. Poemele au acum mai mult epic explicit și chiar o „încheiere”, dacă nu o morală, tind către fabulă, către parabolă. Vale-Deal nu e un loc, e un personaj, o deghizare a poetului recunoscut de altfel pentru modul său aparte de a fi cînd sus, bun și generos, cînd jos, furios și nemulțumit de toate. Dar, dincolo de aceste fluctuații, poezia lui a rămas una a disperării de a fi: „e un chin” se numește un text. „cine-și mai amintește de ce sunt eu pe aici?” întreabă retoric poetul. Viața „e un chin inutil”. „Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la nimic”. Personajul liric își apare singur în vis într-un halucinant poem despre iluzia de a poseda un cal și spaimele legate de această posesiune și dorită, și nedorită, text intitulat „A băut mercur încălzit”. Sinuciderea cu „mercur încălzit” eșuează, în alt poem se beau două „pahare de neîmpliniri” pe care poetul are grijă să le ciocnească înainte de a bea. Și în aceste poeme în care, cum ziceam, contorsionarea și pulverizarea frazelor capătă un contur explicit și forme cristaline, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu rămîne una a disperării de a fi, a întrebării fără răspuns asupra rostului existenței, a încercării de a comunica incomunicabilul. O simplă plimbare într-un parc este o emblemă a nenorocului și a urîtului care îl invadează pe cel ce pierde (acum ca mereu) pînă și la loz în plic, cumpărat și acela de la o vînzătoare urîtă și murdară. Eșecul repetat la roata norocului vieții și încăpățînarea de a juca mai departe: iată metafora centrală a cărții și chiar a operei lui LIS. Nimic nu-i iese, pînă și sinuciderile sînt ratate grotesc. „Gustul cenușii însă a rămas neschimbat” constată poetul și el se grăbește să o guste mereu. Autorul nu vrea să farmece nici să înduioșeze. Ceea ce impresionează și dă valoarea acestei poezii este lupta cu destinul, cu „monstrul” și izbirea „cu cuțitu-n piatră” că împărțirea norocului s-a făcut în absența celui plecat pe drumuri grele și întortocheate. Într-un poem parabolic, un oier, Vasile, vrea să fugă în lume cu o călugăriță. Nu iau cu ei decît o icoană care însă „nu vrea să meargă” unde vor ei și devine incomensurabil de grea. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e un cîntec de revoltă despre un război de o sută de ani în care ambele părți pierd fiecare bătălie. Este mărturia zguduitoare a neacceptării (cu toate declarațiile contrare) că un om poate fi refuzat în chip absolut de destin.

Poetul ca și soldatul...


În continuarea (oarecum) a ceea ce scriam de curînd...
Nicolae Manolescu observa undeva că scriitorii români au parte în general de soții tiranice, iar după moarte de văduve abuzive. Poate să fie așa, dar nu-i mai puțin adevărat că scriitorii sînt cunoscuți și viața lor e investigată, în timp ce „istoria vieților soțiilor de scriitori” n-a alcătuit-o încă nimeni. Ar fi chiar interesant să scrie cineva o astfel de istorie, acordîndu-le o minimă reparație. Ar trebui însă excluse din ea soțiile ele însele scriitoare, care s-au folosit de mariaj ca de o trambulină literară și socială. Probabil că Nicolae Manolescu se gîndea și la Aghata Bacovia, la Natalia Anghel și la altele de același fel. Deși nu sînt un feminist, nu pot să nu mă gîndesc că nu trebuie să fi fost foarte comod pentru multe doamne care au avut „privilegiul” de a sta lîngă mari dispăruți ca Nichita Stănescu, G. Călinescu, Ion Barbu, Teodor Mazilu, Cezar Ivănescu, Ion Drăgănoiu, Marin Mincu etc. Despre cei în viață, deocamdată numai bine.
Considerațiile acestea trebuie să țină seama și de faptul că în prima parte a ceea ce se poate numi „istoria literaturii române” (adică secolul 1848-1948), soțul era de regulă cel care avea și obligația de a asigura susținerea materială a familiei. Unii nu aveau probleme speciale pe partea asta (Titu Maiorescu, Octavian Goga, Brătescu-Voinești) ceea ce nu însemna totuși că soțiile lor nu erau într-o anumită stare de dependență. Nu toți o duceau superb (I. L. Caragiale de pildă), mai ales după primul război cînd trebuiau să lucreze efectiv (frații Teodoreanu, să zicem, ca avocați, Arghezi să scrie pe bani, Lovinescu, Vianu, Călinescu ca profesori și așa mai departe). În vremea aceasta, consoartele trebuiau să accepte statutul de gospodine, depinzînd de veniturile fluctuante ale soților care mai și scriau. În perioada comunistă, soțiile de scriitori au trebuit să muncească la rîndul lor, deseori să fie ele principalele procuratoare de fonduri, cum drepturile de autor scădeau vertiginos.
Formula orgolioasă după care „poetul, ca și soldatul, nu are viață personală” și că, la o adică, dedică timpul său „cetății” trebuie să le fi căzut tare rău nevestelor. Dacă unele își mai permiteau „abuzuri” de autoritate, majoritatea aveau un statut greu invidiabil. A se vedea și memoriile Constanței Buzea, aceasta măcar fiind o scriitoare aproximativ egală ilustrului soț. D-apoi una care nu era pe aceeași treaptă a talentului?
Cazul invers, al femeilor scriitoare cu soți „civili”, este mult mai rar și e întîlnit, cu minime excepții, doar în ultimele decenii.
De aceea faptul, din păcate rar, că unii autori cînd iau cîte un premiu, mulțumesc soției pentru răbdarea și devotamentul cu care i-a suportat nu mi se pare deloc un act formal. (în imagine, Aghata Grigorescu Bacovia în 1916, anul debutului editorial al celebrului ei soț)

duminică, 26 decembrie 2010

Despre scris și nepăsare


Artistul, scriitorul mai ales, este prin definiție nepăsător față de ceilalți. El nu e chemat să vindece rănile umanității, ci doar să le arate. Scriitorul scrie. Dacă nu, nu este scriitor. Ca să o facă, trebuie să se abstragă, măcar cîteva ore pe zi, zile pe săptămînă, de la compasiune și „înțelegere”. Ca să scrie. Dacă nu, e un caraghios sau, pur și simplu, nu ajunge să fie scriitor. În fața familiei zgomotoase, I. L. Caragiale amenința: „bag cuțitul în voi”. Avea trebuință de liniște. Oricît ar fi de dureros pentru ceilați și de vexant pentru imaginea scriitorului plin de caritate, faptul real este că un autor de literatură nu poate fi decît abstras, singur, necompătimitor. Cel puțin atunci cînd scrie sau se gîndește la scris.
În viața obișnuită, un scriitor poate fi un tată bun, poate aduna pisici orfane și hrăni cîini de pripas. Cînd scrie, toate astea dispar! Cred că Lucian Raicu, sper să nu mă înșel, dar nu pot verifica, a descoperit că Dostoievski a utilizat în literatura lui, pentru o inscripție „funerară” a unui picior amputat, pe care fostul posesor ținuse să-l îngroape cumsecade, exact inscripția pe care frații lui, poate și cu asentimentul autorului, o ciopliseră pe mormîntul mamei lor. Cinism? Cînd e vorba de scris acest cuvînt nu are curs.
Un distins scriitor contemporan mi-a relatat o întîmplare. S-a întîlnit pe stradă, într-o dimineață friguroasă, cu o bătrînă care se plimba fără scop. A recunoscut-o ca fiind soacra unui poet mediocru (putea fi și mama, sora etc.). A întrebat-o dacă s-a petrecut ceva rău, dacă poate s-o ajute. Bătrîna a răspuns că nu, ieșise fără o treabă anume, dar ginerele ei, poetul, scria și în asemnea împrejurări nu răbda pe nimeni în preajmă, nici măcar în casă. Povestitorul faptelor făcea haz și noi, ascultătorii, cu el pentru că poetul care își gonea rudele din casă în frig ca să poată scrie era un ins mărginit și ridicol. Dacă ar fi scris în vuietul Gării de Nord ar fi fost cam tot aia. Dar, mă întreb, dacă ar fi fost vorba de Dante, Baudelaire, Eminescu? N-am fi găsit noi că izgonirea soacrei ar fi fost justificată?
Am mai relatat incidentul soției lui Slavici care îi scria disperată lui Titu Maiorescu că vrea „să se scape” de colocatarul Mihai Eminescu care „este foarte rău”. Posteritatea a condamnat-o grăbită pe doamna Slavici fără a ști, eu unul știu, ce înseamnă toanele unui poet nebun. Dacă în locul autorului „Odei” (în metru antic) ar fi fost un poet oarecare, lumea ar fi compătimit-o deschis pe doamna Slavici.
Numai că, atunci cînd își gonește apropiații, cînd își amenință odraslele cu cuțitul, scriitorul nu știe dacă va scrie o capodoperă sau va fi ciuca mișto-ului confraților. El se comportă, și trebuie să se comporte, precum Caragiale.
Sînt scriitori care și-au lipsit soțiile (soții) de bucuria maternității (paternității) pentru a scrie. Alții se lasă întreținuți/întreținute de soții/soți sau de alte rude pentru a crea în voie, fără obligația unui serviciu apăsător pe talent. Pot cita cazul unei familii iubitoare care a răbdat timp de o viață totul Poetului (neapărat cu majusculă, și jur că nu era un fitecine)! Dar cînd acesta a murit, numita familie i-a aruncat într-un elan de eliberare toate manuscrisele, a refuzat să ridice de la editură exemplarele ultimului volum, a refuzat orice contact cu confrații dispărutului, cu revistele care cereau avide inedite și, în fine, a trăit o viață normală după anii de anomalie la care neiubitorul tată, fiu și soț o condamnase.
Există autori care îi tapează cu cinism pe alții, nu mai bogați adesea, ca să nu muncească. Pentru că au de scris. Nu le pasă de nimic, doar de scrisul lor. Alții cer, cu un cinism încă mai mare, ca societatea „să le dea”. Adică ăia care se trezesc zilnic pentru a intra la serviciu la 9 să lucreze pînă la 17 ca să îi țină și pe ei. Au dreptate? Dacă vor crea o capodoperă – da. Dacă nu – nu. A doua variantă este mult mai probabilă, dar cine o poate exclude pe prima?
Scriitorul este, prin definiție, ba chiar prin obligație, nepăsător față de ceilalți. Și față de sine, adesea. Dacă va crea o capodoperă va fi absolvit de orice. Dacă nu, caz mult mai probabil... Dumnezeu e sus, vede și judecă, nu-i așa?

P.S. Ce mai articol pentru a doua zi de Crăciun! Scriitorii ăștia... (în imagine, mormîntul lui Dostoievski)

vineri, 24 decembrie 2010

Poveste românească de Crăciun sau Moartea şi învierea lui Moş Crăciun (III)


Partea a III-a, finală

Doresc tuturor cititorilor și comentatorilor acestui blog Crăciun Fericit și An Nou cu sănătate și bucurie! LA MULȚI ANI! (H.G.)

*

La masa de Crăciun, după mezelurile cu ţuică rece sau fiartă, vin la rînd sarmalele, învelite în varză murată în sare. Ele se mănîncă obligatoriu cu mămăligă. Apoi vine friptura de porc şi de curcan. Se bea vin roşu pentru bucuria naşterii Mîntuitorului. La sfîrşit, neapărat cozonacii. Cu nucă pisată şi stafide. Masa de Crăciun la români cuprinde aceste feluri an de an. Am mîncat aceeaşi listă de bucate timp de 40 de ani, nu m-am plictisit şi o voi mai mînca pînă la sfîrşitul vieţii. Oriunde în lume trăiesc români, ei mănîncă la fel. Vinul românesc făcut în casă este roşu, acrişor, sau negru, cu tanin. El se potriveşte la carnea grasă de porc. Se cheamă zaibăr, vin de buturugă sau, dacă e mai dulce, “căpşunică“. Ţuica se face din prune sau corcoduşe, se fierbe cu puţin zahăr şi cu piper şi se bea fierbinte. Bărbatul care tuşeşte primul se spune că plăteşte, e considerat un bărbat mai slab decît ceilalţi. Cînd eram copii încercam să bem un pic de ţuică fierbinte fără să tuşim.
În vremea copilăriei mele, cel mai greu de făcut erau cozonacii. Un om din Germania sau din Italia ar putea zîmbi. Chiar un copil, care s-a născut în România după 1989 nu poate înţelege ce însemnau în copilăria mea cozonacii. Ouăle se găseau cu greu. Făina şi mai greu, şi era neagră. Zahărul se dădea numai pe cartelă, iar drojdia, chiar dacă se găsea de undeva putea fi proastă şi cozonacii nu mai creşteau. O lună sau două înainte, bunica şi mama mea nu ne făceau prăjituri. Tot zahărul trebuia păstrat pentru cozonacii de Crăciun. Într-un an, eram deja inginer, am lucrat o lună într-un birou de evidenţă care a făcut o lucrare pentru organizaţia de partid. Pentru că lucrasem bine, un şef de acolo ne-a dăruit celor 4-5 care făcusem treaba, în mare secret, cîte un pachet de drojdie de calitate. Am fost fericit. Am dus-o mamei acasă şi au ieşit nişte cozonaci grozavi.
În ajunul Crăciunului în casă domnea o tensiune, o îngrijorare ca în apropierea unui examen. Anul ăsta vor ieşi cozonacii? Mama, bunica, mătuşile se adunau ca un consiliu de moaşe la o naştere grea. Se cumpărau de pe piaţa neoficială cîte 2-3 kg. de făină germană. Se putea găsi ori primi în dar cîte o pungă de zahăr alb de la un magazin pentru nomenklatură. Chiar cînd coca ieşea bine exista pericolul ca, la aragaz, să nu fie gaze şi flacăra prea mică strica aluatul. De aceea, pentru siguranţă, cozonacii se coceau la 4-5 dimineaţa cînd gazul avea presiune mai bună. Erau zile şi nopţi de mare emoţie. Dar totdeauna în dimineaţa zilei de Ajun ne trezeam în mirosul de cozonac proaspăt. Mama şi bunica mea coceau mulţi cozonaci. Îi dăruiau şi altor rude care nu reuşeau să-şi facă.
Bradul de Crăciun se împodobeşte înainte de Ajun şi se păstrează pînă după Anul Nou în casă. În copilărie, noi, copiii, lungeam cît de mult operaţia de împodobire pe care o comanda bunicul meu. Am locuit şi locuiesc într-o casă mare şi bradul putea fi înalt. Podoabele pentru brad se găseau, fireşte, tot greu. Le păstram de la an la an. Numai că într-un an pisica a sărit în brad şi l-a răsturnat, spărgînd multe dintre podoabe.
Am făcut o introducere lungă pentru că îmi face plăcere să-mi amintesc cît mai mult şi mai bine de Crăciunul copilăriei. Faptul că sărbătoarea era ceva oarecum interzis şi totul se aduna cu greutate îi dădea un farmec aparte. Să nu uităm că în România, iarna, circulaţia automobilelor private se interzicea. Pretextul era să nu se stînjenească aprovizionarea pe străzile înzăpezite. Dar zăpada lipsea, aprovizionarea cu alimente lipsea şi ea şi totuşi maşinile erau oprite.
Azi, cînd doar mă duc cu maşina la supermarket ca să umplu coşul, Crăciunul nu mai e la fel de plăcut. Sau poate e din cauza copilăriei care a trecut. Pe-atunci cele mai mărunte jucării primite sub brad ne făceau fericiţi cum astăzi nu mai putem fi.
Regimul comunist găsise şi pentru cadourile de Crăciun o mască. În magazine se făcea reclamă sub deviza: Decembrie-Luna Cadourilor. Deci nu venea Moş Crăciun cu sania lui trasă de reni. Venea o lună întreagă a cadourilor.
Ei bine, într-o zi de iarnă, eram deja student, luna cadourilor n-a mai venit. Nici Moş Gerilă, care îl înlocuia cît de cît pe Moş Crăciun, n-a mai avut voie să apară. Propaganda a găsit o formulă mai crudă decît oricînd. Era un semn al disperării care cuprinsese regimul în ultimii ani de întuneric. Copiilor din grădiniţe şi micilor şcolari li s-a spus de către educatoare şi învăţătoare că Moş Crăciun a murit. Nu toate educatoarele au avut curajul să spună un lucru atît de sinistru. Dar unele au făcut-o de spaimă sau din prostie. Nu toţi părinţii au avut curajul să nege, acasă, ceea ce copilul a auzit pe cale oficială. Unii au spus:
- Dacă aşa ţi-a zis tovarăşa educatoare, aşa o fi.
O disperare imensă a cuprins copiii mici ai unei ţări mici ţinute în întuneric şi frig.
Nu mai eram la vîrsta cînd credeam în Moş Crăciun. Dar această propagandă cretină m-a durut la fel de tare ca şi cum aş fi crezut în Moş Crăciun şi mi s-ar fi spus că a murit. Încă vreo cîţiva ani, blîndul moş a lipsit din peisajul românesc. Crăciunul era tot mai sărac, mai întunecat.
Într-o seară de duminică, în decembrie, am primit un telefon. Am recunoscut vocea unui prieten care mi-a spus:
- Chiar dacă recunoşti vocea, nu pomeni nici un nume. Vreau să-ţi spun că la Timişoara se trage în populaţie.
Începuse revoluţia. Ştiam că va veni, nu ştiam cum va fi. Peste două zile studenţii au fost trimişi în vacanţă mai devreme. Pe 20 decembrie toată lumea ştia ce fusese la Timişoara şi, pe 21, cînd toată lumea a văzut la TV că pentru prima dată dictatorul e întrerupt de mulţime, toţi am strigat:
- A început!
A fost, desigur, şi o lovitură de stat, dar noi, care am ieşit pe străzi, nu ştiam asta. În Noaptea de Ajun 1989 am tipărit primul ziar liber al studenţilor din Bucureşti. Apoi am fugit pe jos pînă acasă. Pe străzi se auzeau rafale de mitralieră ca pe front. Trăgeau “teroriştii” care apoi n-au fost niciodată descoperiţi. Probabil erau simple aparate de făcut zgomot. Dar nici asta n-aveam de unde s-o ştim atunci.
Acasă, bradul era împodobit, totul părea liniştit. Am băut vin şi am mîncat cozonaci ca totdeauna. A doua zi, după un proces de cîteva minute, dictatorul şi nevastă-sa au fost împuşcaţi ca nişte cîini turbaţi. Din afară, poate că a părut bestial, dar asasinii lui Moş Crăciun o meritau. Peste încă o zi, în mijlocul Bucureştiului, se auzeau încă rafale de mitralieră. Dar oamenii nu le mai băgau în seamă. Stăteau la rînd să cumpere portocale, o marfă rară pentru români.
A treia zi, au fost mai puţine gloanţe şi mai multe portocale. Moş Crăciun înviase.
În fiecare an, de Crăciun, cînd ascult colinde şi desfac o portocală îmi amintesc că am fost martor la moartea şi la învierea lui Moş Crăciun .

Cărți noi! Mihail Gălățanu - Mortul îndrăgostit, Ed. Vinea * * *


Apropierea sau antinomia dragoste-moarte s-au evidențiat în literatură dintotdeauna. Moartea este (sau nu este) sfîrșitul iubirii, ori moartea și dragostea sînt interșanjabile? Poți muri de amor sau să ucizi din dragoste etc. Noutatea volumului lui Mihail Gălățanu nu este așdar tematică și nici nu ar putea fi pentru că poetul este preocupat să dea glas în nume propriu marilor teme. Forța și expresivitatea lui Mihail Gălățanu apar și în acest volum. La el dragostea și moartea sînt un continuum, o împletire ca în ideograma alb-neagră a principiilor masculin și feminin. În textele lui Gălățanu mai curînd moartea e feminină și dragostea e atributul viril. Titlul nu e un simplu enunț pentru copertă. Întregul volum e consacrat temei, inclusiv prin conotațiile spirituale, religioase ale morții și prin nuntirea văzută ca ritual funerar și invers cum se vede și din titlul „moarte cu dar”. „Moartea trebuie ținută în putere, frumoasă și tînără” zice poetul. Evident, fiind feminină și în formă, moartea e o amantă dorită: „vino tu, moarte, vino să ne iubim”. Poetul enunță clar: „sînt thanatic de erotic ce sînt”. Cel mai frumos poem și implicit cel mai frumos poem de dragoste din volum este unul amplu: ”Dormeam - și în somn se întîmplau ninunile mele”: ”.../dormeam, și prin somn se întorceau iubitele mele,/ și în somn întorcîndu-se așa erau cu mult,o, / cu mult mai frumoase./ Colții lor de vampiri care se hrănesc cu toate/ coșmarurile mele sticleau în duioasă, lumina lunii. /.../ se întorceau să mai sugă din mine/ cîtă mai era iubirea mea pentru ele./.../ Moarte, formolul bate în inima lor ca o inimă, trupul lor/ devine o băutură grzavă împietrită de timp și de/ lucruri, moarte inima lor se sparge/.../ căci numai din dragoste poți muri”.
Volumul este evident unul thanatic, dar nu macabru, poetul găsește cuvintele potrivite, deseori argotice, prin care celebrează moartea, mai apăsat chiar decît precursorul său Cristian Popescu. Unele versuri, foarte frumoase de altfel, pentru că la Mihail Gălățanu, frumusețea imaginilor e la mare preț, aduc întrucîtva cu ale regretatului nostru coleg de la care Gălățanu a avut ce învăța: „Fiecare femeie pe care am iubit-o/ am dus-o pe patul de moarte./ Astfel mi-a plăcut mie să le iubesc ./ Să se învețe de tinere cu moartea”. Versuri frumoase, imagini memorabile se întîlnesc la tot pasul. Față de volumele recent anterioare, Mihail Gălățanu s-a mai înseninat, și-a mai limpezit discursul. Motivul mortului „îndrăgostit” (eventual chiar de moarte) este exploatat diafan, fără încrîncenări și șarje - ce mai apăreau în poezia sa – ba chiar într-o puternică lumină.

Se cuvine o precizare. De ani de zile Mihail Gălățanu plătește niște oale pretins sparte în ciclul său „O noapte cu Patria” pe care tot felul de șoviniști imbecili și membri de mișcări neo-legionare i-o reproșează și azi în publicații obscure. În fapt, cei care fac caz de asta îi invidiază succesul la care ei n-ar putea nici să viseze și n-au citit din ce-a scris autorul decît acel ciclu sau doar citate din el. În realitate și acele poeme (remixate epigonic de Marius Ianuș) sînt niște declarații de iubire, acolo fiind o posesiune îndrăgostită și nu una cinică. Ar fi cazul, acum, să se oripileze groparii și antreprenorii de pompe funebre că le ia sensul existenței? Poate că o vor face. Dincolo de ei și, vorba lui Moromete, ca să se mire proștii, Mihail Gălățanu este un foarte bun, ca să nu zic mare, poet.

Puteți citi aici și o recenzie foarte corectă a lui Felix Nicolau pe aceeași temă.

joi, 23 decembrie 2010

Poveste românească de Crăciun sau Moartea şi învierea lui Moş Crăciun (II)


Partea a II-a

Cînd eram copil am învăţat “O, Tannenbaum” şi îl cîntam acompaniat la pian de o mătuşă sau de tatăl meu. Cei mari organizau o petrecere pentru copii, care era totdeauna veselă. Şi cîntam în cor, într-o germană aproximativă, “O, Tannenbaum”. Ştiam doar că n-avem voie să-l cîntăm la şcoală şi nici nu-l cîntam.
Pentru cineva care nu a trăit în Europa de Est e greu de înţeles ce însemna pentru noi Crăciunul. Era o sărbătoare foarte frumoasă mai ales că era, nu interzisă, dar neoficială. Pentru noi, copiii, era cu atît mai atrăgătoare pentru că era misterioasă. Totul se numea, în public, altfel decît acasă. Bradul de Crăciun se găsea cam greu, dar se găsea, numai că se numea “pom de iarnă“. În magazine apărea, ici-colo, cîte un figurant îmbrăcat în haină roşie şi cu barbă de vată, dar el se numea Moş Gerilă. La şcoală, la orele de desen, pictam felicitări zise de Anul Nou pe care nu trebuiau să apară însă lumînările, Fecioara, Pruncul Sfînt sau Ieslea din Bethleem.
În copilăria mea, în România, şi cu atît mai mult în tinereţea mea, în ultimii ani de comunism, mîncarea se găsea greu şi era de calitate proastă. După tradiţie, ar fi trebuit să ţinem post şase săptămîni înainte de Crăciun şi de Paşte. Să nu mîncăm nu numai carne, dar nici ouă, lapte sau brînză. Aşa e tradiţia ortodoxă. Dar, la lipsurile care erau, cine găsea puţină carne nu se mai gîndea la tradiţii.
Proviziile pentru Crăciun se strîngeau din vreme, pentru că la români masa din seara de Ajun, cea de prînz de Crăciun şi cele de a doua şi a treia zi cer pregătiri speciale. De Ignat se taie porcul. Fiecare familie creşte un porc sau, la oraş, cumpăra de undeva carne. De Crăciun este obligatoriu să se mănînce mezeluri de porc pregătite în casă: tobă, lebăr, caltaboş, cîrnaţi. Chiar şi astăzi, cînd avem supermarketuri pline de mezeluri, femeile din România fac ele singure toba şi caltaboşul, iar bărbaţii învîrt manivela maşinii de făcut cîrnaţi. Bărbaţii sînt mîndri de priceperea nevestelor, iar ele se laudă cu ajutorul dat de ei.
Tăierea porcului în curte e o sărbătoare care, în România se ţine şi azi în fiecare sat. Seamănă mai mult cu un sacrificiu păgîn. Porcul familiei, crescut un an, greu de 120-150 de kilograme este scos din cocină, trîntit în zăpadă şi un bărbat mai viteaz îi taie gîtul cu un cuţit. Nu toţi bărbaţii se pricep la asta, dar cei mai mulţi o fac. Apoi se pîrleşte părul porcului cu paie aprinse, se frige pe loc o parte din carne. Ea se împarte celor de faţă, rude şi vecini, adunaţi anume împreună cu pahare de ţuică tare: Pomana porcului. Se bea pentru sufletul lui de porc, dus la cer. În semn de recunoştinţă pentru că din carnea lui se va îndestula toată familia.
Într-un an, într-un sat, unui bărbat i-a fost milă să taie porcul şi l-a omorît sufocîndu-l cu gaz dintr-o butelie. Numai că apoi, cînd a aprins paiele să-l pîrlească, gazul adunat în porc a explodat şi porcul a sărit în aer ca o bombă. S-a făcut bucăţi dar bucăţile au fost adunate şi mîncate. S-a dus vestea în toată România deşi, fireşte, televiziunea nu dădea pe-atunci asemenea ştiri. Şi totuşi, totul se afla.
S-ar putea ca întîmplarea să fie însă doar o legendă.

miercuri, 22 decembrie 2010

Poveste românească de Crăciun sau Moartea şi învierea lui Moş Crăciun (I)

Voi posta aici, împărțit în episoade, un text scris pentru Crăciun cu 5 ani în urmă, cînd am fost în situația să explic printr-o povestire unui public german ce însemna Crăciunul pentru mine în perioada comunistă.

Partea I

În vremea copilăriei mele, în România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Oficial, Crăciunul nu exista. Nici Moş Crăciun nu exista. În locul lui venea alt moş, Moş Gerilă, care aducea cadouri de Anul Nou. Un moş inventat de comunişti.
În România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Totuşi, de Crăciun, aproape nimeni nu muncea. Se aduceau de acasă mîncarea tradiţională şi vinul, se improvizau mici petreceri neoficiale la care şi şefii beau cîte un pahar, tot neoficial.
În ajun, şefii care voiau să facă pe popularii lăsau femeile să plece acasă ca să pregătească masa tradiţională. Dar mîncarea se găsea destul de greu, mai ales la oraş. Multe familii puteau să îşi sărbătorească mai bine Crăciunul doar pentru că aveau rude la ţară. Acolo se putea creşte cîte un porc sau un curcan. Se putea face şi vin din struguri adevăraţi, nu surogatul de la magazin. Mulţi români făceau însă vinul acasă: striveau de toamna strugurii în saci de plastic, pe balcon, îi lăsau la fermentat în borcane mari de sticlă şi apoi îl puneau în damigene. De Crăciun şi de Anul Nou destupau damigenele şi fiecare, doctori, ingineri, profesori, avocaţi, se lăudau cu vinul lor de casă.
Noi, copiii, aveam însă vacanţă. Vacanţa începea totdeauna pe 22 decembrie şi aşa a rămas pînă azi. Chiar şi studenţii aveau vacanţă. În primii ani de comunism nu li se dădea liber studenţilor. Dar în 1968, de Crăciun, a avut loc o mini-revoltă a studenţilor care a speriat de moarte autorităţile. Grupuri de studenţi au ieşit să demonstreze pe bulevardele din Bucureşti purtînd icoane pictate chiar de ei şi scandînd: “A înviat tradiţia”. Cereau să fie liberi de Crăciun. Autorităţile au făcut o mişcare neobişnuit de inteligentă. I-au lăsat în pace şi le-au dat vacanţă. De atunci, pe 22 decembrie, trenuri pline de studenţi plecau dinspre oraşele universitare spre micile oraşe unde locuiau familiile lor.
De Crăciun, la televizor şi la radio nu se cîntau colinde. Şi totuşi, prin oraşe circulau cete de copii îmbrăcaţi în costume speciale, mai mult podoabe de hîrtie sau pînză aplicate peste hainele obişnuite. Purtau toiege cu panglici şi stele din lemn vopsit. Sunau la uşi şi colindau sau, la sate, umblau din poartă în poartă, prin zăpadă, cîntînd:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare.
Steaua luminează
Şi adeverează.
Că azi Prea Curata,
Prea Nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.
Lumea îi primea şi le dădea covrigi şi mere, cozonaci dar, mai adesea, bani. De multe ori chiar studenţi cu voci bune improvizau mici coruri de colinde şi cîştigau bani mulţi pentru că ofereau ceva ce nu se putea găsi uşor: cîntecele tradiţionale.
În serile dinainte de Crăciun, pe străzile vechi ale oraşelor sau pe uliţele satelor, bătrîni şi copii mergeau la biserică, la denie. Oamenii maturi, cu serviciu, nu se duceau. Se temeau că vor fi văzuţi şi pot avea necazuri la locul unde lucrau. Dar bătrînii şi copiii nu aveau nimic de pierdut.
În felul acesta, pe vremea copilăriei mele, Crăciunul şi Paştele existau şi nu existau, se sarbătoreau sau nu se sărbătoreau. Depinde ce voiai să vezi. Unii vecini, erau atît de temători, încît strîngeau resturile meselor de Crăciun şi de Paşte în pungi închise pe care nu le aruncau în lăzile de gunoi de lîngă casă. Mai ales cojile ouălor vopsite de Paşte i-ar fi putut trăda că au serbat Învierea lui Hristos. Le duceau, departe, pe alte străzi, în cutiile de gunoi din staţiile de tramvai.
Dar, de obicei, oamenii nu se temeau atît de tare. Nici autorităţile nu făceau mare caz. Se prefăceau doar că sărbătoarea Naşterii nu există. În serile de Ajun, în afară de colindători, oamenii ascultau colinde la posturile de radio din Europa de Vest.

A apărut ultimul număr din acest an 51-52 din „Luceafărul de dimineață”. Puteți citi, pe hîrtie sau pe web, un sumar variat specific sfîrșitului de an: o anchetă retrospectivă a anului literar, pagini de umor, dar și cronici la zi. În ceea ce mă privește am realizat evidențierea volumelor importante despre care am scris în 2010 și am inventat opt volume imaginare de autori reali. Regret ca în varianta web nu puteți vedea și coperțile lor dar dacă voi avea timp le voi posta pe blog.

A apărut și ultimul număr, 49-50, din „România literară” în care colaboratorii au fost invitați să facă un „exercițiu de admirație”, realizînd portretul unui scriitor pe care îl apreciază. Alesul meu a fost Alexandru George.

Cărți noi! Floarea Țuțuianu - Mărinimia Ta, Editura Brumar * * *


Un viraj în opera Floarei Țuțuianu îl reprezintă acest volum format din 33 de poeme și care se deschide cu un cuvînt înainte de Horia-Roman Patapievici, de fapt un eseu liric despre esența și posibilitățile de a-l percepe pe Dumnezeu iar El pe noi: „Dumnezeu ne vede numai dacă noi alegem din feluritele substanțe din care am putea fi alcătuiți lumina, iar din lumină suntem făcuți numai atunci cînd nu păcătuim”. Emblema volumului este chiar primul text, omonim cu acesta, „Mărinimia Ta”: „Unde erai Tu cînd//Aș fi putut să fiu. Dar n-am. Aș fi putut să am./ Și nu sunt//...//Ochiul ce-și caută orbirea privit de/ Goliciunea Ta// Privirea care-și pierde ochiul orbit de/ Strălucirea Ta// Domnul meu și Dumnezeul meu, Tu știi că Te iubesc”. Poeta ne comunică un tip de rugăciune cu devoțiune totală: „Încrederea trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii” apoi „îngerul privea fără milă: țărîna tot țărînă”. Mărturia autoarei este limpede, este a unei femei și a unei poete care se luptă cu „demonul amiezii”, cu singurătatea sa și cu conștiința unui inevitabil sfîrșit al existenței, cu caducitatea cărților, textelor și hîrtiei față de timpul infinit al lui Dumnezeu. Soluția este desigur rugăciunea, apelul la „mărinimia Sa”. Floarea Țuțuianu este și în această ipostază o poetă foarte marcantă, care nu ezită să-și dezvăluie cele mai intime trăiri cu o admirabilă forță lirică.
(În imagine, autoarea citind din „Mărinimia Ta” la recitalul din 16 decembrie. Foto - Lucia Verona)

Vacanță!

Vreau să vă anunț și pe acest blog că Uniunea Scriitorilor și filiala ei Asociația București au intrat în vacanță. Reluarea activității se va face miercuri 5 ianuarie. Vă voi ține la curent cu datele limită pentru depunerea dosarelor de validare și cărților pentru premii pe 2011, date încă nefixate.

În ceea ce privește ASB cel puțin, cu începere din 5 ianuarie le puteți depune. Așa cum știți, Premiile ASB se acordă numai membrilor ASB și debutanților absoluți și numai pentru cărți depuse explicit în acest scop. Juriul va fi ales de comitet în ianuarie. Este recomandabil ca volumele să fie aduse la sediul ASB și nu trimise prin posta, sînt mari dificultăți cu primirea corespondenței.

marți, 21 decembrie 2010

Cărți noi! Bogdan Teodorescu - Băieți aproape buni, Ed. Tritonic * * *


Acesta este cel mai bun roman al autorului care a scris destule altele, devenite best-sellers, pe lîngă volumele lui despre manipulare și respectiv despre 54 de locuri de vizitat din 24 de țări la fel de bine vîndute. Bogdan Teodorescu are forță, imaginație, un har special de a combina personaje și acțiuni numeroase într-o țesătură complexă, uneori prea complexă.
Autorul a fost și dramaturg și are „auz bun”, personajele lui se disting unele de altele prin limbaj, stăpînește perfect jargoanele presei tabloide, presei „grave”, al comunicatelor oficiale și le combină cu inteligența cu care un jucător de bridge schimbă convențiile utilizate în funcție de cărțile din mînă.
Băieți aproape buni scanează toată mizeria manipulării gazetărești – politice – socio-mondene a societății noastre fix în anul scrierii cărții. Apar, descrise cu vervă pamfletară, personaje recognoscibile care se implică într-o acțiune de tip policier: o ziaristă de succes e ucisă involuntar, în timpul unei investigații în casa unui magnat de bodyguardul acestuia, oligofrenul drogat „Vărzică”, deși el voia doar s-o pedepsească pentru că rîdea de porecla lui. Normal că urmele trebuie șterse, că aruncarea cadavrului se face cu schepsis și e manipulată de toate taberele politice și jurnalistice în folos propriu, martorii și polițiștii băgăcioși sînt cumințiți deși nu se cumințesc chiar toți dar... se ivește un alt personaj, cel mai complex, Moș Viorel. Mai multe nu dezvălui despre acesta și despre acțiune ca să nu vă stric plăcerea lecturii.
Ci revin la cîteva dintre tipurile descrise de Bogdan Teodorescu în cunoștință de cauză și pe care le veți recunoaște, cum ziceam. De pildă, pe un patron de trust de presă și studio de film superficial și neatent, mereu împreună cu directorul său de studio cinematografic, un tînăr ars de flama cocainei, cu care nu se poate discuta și pe care-l cheamă Andrei Oancea parcă-i știm de undeva. La fel pe un cinic, cam diliu și încăpățînat președinte al Clubului Presei care, la punctul unu al principiilor sale, exclude că n-are dreptate, iar cînd chiar n-are se aplică punctul unu.
Verva portretistică a prozatorului îl ia în bîză și pe un fost jurnalist din presa comunistă, racolat de securitate prin șantaj, fiind și homosexual, care scrie articole omagiale în timp ce, în particular și în mici grupuri de umor studențești îl imită cu haz enorm pe „genialul”, notînd firește cine rîde. Individul își sapă șeful oferindu-i apartamentul pentru escapade extraconjugale și turnîndu-l apoi pentru „neprincipialitate” pînă-i ia locul. După Revoluție ajunge mare șef. Dacă alte personaje scapă ieftin, mai ales un Președinte de republică fost primar, acest fost și viitor turnător primește o corecție zdravănă pe care, neputînd s-o aplice el însuși modelului real, se vede că Teodorescu o transferă cu poftă creației de hîrtie.
Cum este analist politic și ziarist, trecut prin lumea mediatică și politică, Bogdan Teodorescu își cunoaște bine clienții (la propriu, că a fost și consilier electoral) și nu-i cruță. Ei toți sînt de un cinism total, unul face apologia ticăloșiei iar cei care mai păstrează urme de morală, sau poate din orgoliul de a nu se da bătuți nu ajung prea bine. Cei „aproape buni” adică răi primesc conjunctural unele pedepse mai curînd nesemnificative prin ambiția unor ce nu-s neapărat mai buni. Concluzia, previzibilă e că în România nu există „moral și prințipuri” și toți, la toate nivelurile, sînt „aproape buni”. Romanul rezistă și ca temă și ca teză, prin personajele „cu cheie”, dar mai ales ca stil și suspans. Polifonia vocilor care ni se adresează, de pe toate palierele societății e remarcabilă. Pe scurt: Bogdan Teodorescu, calculat dar și frenetic, lovește din nou.

luni, 20 decembrie 2010

Ecouri la ziua ASB la USR (16 decembrie 2010)

Pe blogul poetului Liviu Ioan Stoiciu puteți citi un comentariu însoțit de fotografii al Zilei ASB la USR. Comentariul are și aspecte critice, multe justificate.

În ceea ce îl privește pe cel privind lipsa spectatorilor menționez că au fost invitați 80 de spectatori (elevi, profesori) sala avînd 70 de locuri. Din pacate, din primul grup au venit doar vreo 15, iar al doilea grup, așteptat la ora 13 a apărut la 14.15. Deci nu e vina organizatorilor. Programul era pina la 15, s-a anunțat, dar unii colegi au ales să ignore - fără un cuvînt de justificare - invitația pe care inițial o acceptaseră cu seninătatea cu care de multe ori, din păcate, scriitorii români trec peste regulile de comportare în societate.
Apoi, cum se știe, cultura și dragostea nu se fac cu sila. Vine cine e interesat. Faptul că vreo 55 de oameni tineri din afara USR au auzit măcar o parte din recital mi se pare perfect.

Vremurile cenaclului Flacăra cînd se adunau zeci de mii pe stadioane să asculte ce voia organizatorul să le dea au trecut și însuși Liviu Ioan Stoiciu a luptat ca ele să dispară. Doar nu avem nostalgia lor! Restul observațiilor sînt corecte și îi mulțumesc poetului pentru lectură și comentariul postat.

duminică, 19 decembrie 2010

O recomandare meta-literară

S-a deschis recent Bistro Jariștea situat la intersecția bulevardului Dacia cu Strada Henri Coandă, peste drum de Muzeul Literaturii. Poziția sa îl face atractiv pentru scriitori: la maximum 5 minute de Uniune, de Casa Vernescu, Muzeu și la 10 de Asociație, ca și prețurile, modice deocamdată pentru categoria sa. Este o filială a cunoscutului restaurant omonim din zona Rahova-Mitropolie. Are și sit internet pentru detalii. Din meniul de sezon mi-a atras atenția piftia de curcan. Se asociază cu o bună și venerabilă țuică.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Comitetul Director și Consiliul Uniunii Scriitorilor în cîteva imagini







Marți 14 decembrie au avut loc ședințele Comitetului Director și Consiliului USR la sediul Uniunii. Postez aici cîteva imagini de la aceste importante ședințe, ultimele din 2010.

P.S. Nu știu de ce s-au aliniat atît de rău, eu le-am pus al rînd ca întotdeauna.

vineri, 17 decembrie 2010

Evenimentul ASB din 16 decembrie de la Sala Oglinzilor. Fotografii de Lucia Verona










Datorez aceste imagini Luciei Verona, vicepreședinte ASB și redutabil blogger. Toate imaginile le puteți vedea pe situl ei. Din păcate eu mi-am uitat acasă camera digitală în graba plecării spre manifestare.

Apar în imagini Ioana Drăgan, Nicolae Prelipceanu, Florea Burtan, Gheorghe Stroe, Simona-Grazia Dima, Floarea Țuțuianu, Lucian Vasilescu, Florica Bud și Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu.

Premiile Academiei pentru scriitori


Aflu abia acum, după o zi, că la premiile Academiei Române pe anul 2008, decernate ieri, au fost laureați mai mulți scriitori români. Iată mai jos comunicatul din care rezultă că au primit laurii academici și romancierii Ștefan Mitroi și Gh. Schwartz, iar ex-aequo cu Iulian Costache a primit premiul Lucian Blaga și Mirela Roznoveanu.
Felicitări laureaților! (în fotografie, Ștefan Mitroi).

*

În domeniul filologiei şi literaturii, premiul "Ion Creangă" a fost acordat lui Gheorghe Schwartz, pentru romanul "Cei o sută. Culoarul templier", la propunerea lui Nicolae Breban, şi Ştefan Mitroi, pentru "Dulce ca pelinul", la propunerea lui Dumitru Radu Popescu.

Premiul "Lucian Blaga" se acordă de asemenea ex aequo lui Iulian Costache, pentru volumul "Eminescu. Negocierea unei imagini", la propunerea lui Eugen Simion, şi Mirelei Roznoveanu, pentru "Civilizaţia romanului", la propunerea lui Dumitru Radu Popescu.

În acelaşi domeniu au mai fost acordate: premiul "Timotei Cipariu", pentru Dicţionarul limbii române (DLR), litera L, realizat de Lucia Cifor, Marius-Radu Clim, Doina Cobeţ, Elena Dănilă, Eugenia Dima, Mioara Dragomir, Cristina Florescu, Gabriela Haja, Laura Manea, Corneliu Morariu, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Mioara Vişoianu şi Victoria Zăstroiu, premiul "Bogdan Petriceicu Haşdeu", pentru "Viaţa Sfintei Maria Egipteanca", de Gabriel Mihăilescu, şi "Limba latină în opera lui Dimitrie Cantemir", de Claudia Tărnăuceanu, şi premiul "Titu Maiorescu", pentru "The History of Romanian Slavic Studies", de Radu Mârza, şi "Dinastia Cantemireştilor", de Andrei Eşanu (Republica Moldova), coordonator.

Pe de altă parte, premiile "Mihai Eminescu" şi "Ion Luca Caragiale" nu au fost acordate pe 2008.

Medium? Zece minute cu Anca Mizumschi



Ieri, cu ocazia recitalului de la “Ziua ASB la USR”, am primit de la Anca Mizumschi cel mai recent volumal său, „Verso-uri” (Editura Humanitas). A citit din el și la recital. Am avut impresia puternică (deși evident că poezia ei este marcant orginală) că, din fundalul ei, distorsionat de vocea unui „medium” de celălalt gen, aud glasul regretatului nostru prieten (al Ancăi, al meu) Cristian Popescu. Am vrut să spun acest lucru în Sala Oglinzilor, dar mi s-a părut că nu e locul, trebuia să dau o explicație prea lungă. Anca Mizumschi nu e un epigon al lui Cristian Popescu, ea îl rescrie tulburător așa cum Cristi voia să reclădească o casă părăginită care nu era altceva decît moartea. Privind-o și ascultînd-o pe Anca Mizumschi ieri, am avut puternica senzație pe care o stîrnește o ședință de spiritism în care ea era vehiculul pentru lumea noastră al umbrei celui mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi - nu poate, ci sigur! – vreodată generația mea. Despre volumul Ancăi Mizumschi - la rece - voi scrie altădată. Sau poate niciodată.

[în fotografii: Anca Mizumschi și Cristian Popescu]

Eugenia Vodă, Codreanu și cei zece (negri? mititei?... nu prea)


Ceea ce veți citi mai jos...

... E doar o părere a mea.
Oare, dacă nu sînteți de acord cu ea, cu opinia mea, trebuie să fiu amendat?
Ziaristul informează, ascultă părțile și le dă drept la cuvînt. Eventual, comentează (dar după ce opinia, fie și aberantă, s-a exprimat, emis, rostit).
Cred că ei (cei zece) le-au zis-o celor de la CNA.
E din nou, doar o părere! Am dreptul la ea? Sau trebuie să fiu amendat, sancționat, băgat la bulău etc.?
(Sper că) e evident că nu am nicio simpatie specială pentru Eugenia Vodă sau pentru Ion Cristoiu, nici măcar pentru Corneliu Zelea Codreanu, care deduc că era mult mai charismatic decît ei. Discut principii...

Mai jos e scrisoarea „celor zece”. Antipatici unii, dar dreptatea e dreptate.
Diacritice ioc. (H.G.)

[În fotografie, Corneliu Zelea Codreanu. Dacă găsiți că vreunul din liderii politici contemporani seamănă cu el, vă rog să-mi spuneți și mie]
*

Readam mai jos integral scrisoarea celor zece:

In apararea Eugeniei Voda

Suntem cu totii de acord ca spatiul public trebuie protejat de efectele oricarui discurs abuziv din punct de vedere moral, politic, ideologic. Extremismul, xenofobia, fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar cand se manifesta, trebuie amendate prompt. Pe de alta parte, o asemenea precautie nu este legitima decat ca expresie a unui discernamant exercitat in deplina libertate. A contracara o ideologie pernicioasa in numele unei ideologii de sens contrar, izvorata din partizanat, calcul strategic sau inregimentare conformista nu e de natura sa rezolve lucrurile.

Spiritul conformist presupune sa gandesti potrivit unui canon, sa spui nu ce crezi, sau ce este adevarat, ci doar ceea ce se asteapta de la tine sa spui; sau sa te indignezi pentru ca ti se cere s-o faci, pentru ca e la moda indignarea, pentru ca "da bine" sa te manifesti intransigent. Unul dintre numele spiritului conformist este, astazi, "corectitudinea politica". E un tip de comportament adoptat de numerosi ganditori oportunisti, dispusi sa afiseze, la tot pasul, o combativitate de circumstanta si sa arunce anatema in toate directiile, montand perfide procese de intentie.

Gandindu-ne la aceasta forma, arbitrara, de corectitudine, atragem atentia Consiliului National al Audiovizualului ca s-a grabit sa judece fara o argumentatie solida cazul Eugeniei Voda, ca urmare a emisiunii "Profesionistii", difuzata pe 13 noiembrie a.c. la TVR 1.

1. S-a incitat astfel la un veritabil atac mediatic al autoarei, motivat strict de ipocrizia spiritului conformist. Iar spiritul conformist este, inainte de orice, liberticid. Nu intra aici nici o clipa in discutie partitura invitatului Ion Cristoiu, ale carui opinii pot fi, pentru unii dintre noi, mai mult decat discutabile. Atata doar ca, pentru a fi discutate, ele trebuie mai intai sa fie cunoscute. Este o datorie a jurnalistului sa aduca la cunostinta publicului o paleta cat mai larga de pozitii, pareri, tipuri de discurs. In cazul la care ne referim, jurnalistul, Eugenia Voda, asculta, isi incita partenerul de discutie si lasa telespectatorilor libertatea de a judeca. Pentru ce este ea acuzata? Pentru ca nu a manifestat acea pioasa indignare, atat de draga spiritului conformist. Or, nu acesta este rolul ei in formatul emisiunii. Rolul ei este "de a scoate la iveala" si tocmai acest rol da miezul deontologiei jurnalistului. El nu va practica cenzura "mironositei virtuoase", spunandu-ne dinainte ceea ce se cuvine sa spunem, luandu-ne dreptul de a gandi si de a vorbi cu mintea si cu vocea noastra.

2. Sanctionand emisiunea Eugeniei Voda, CNA se face vinovat si de practica dublei masuri. El invoca art. 47 din Codul Audiovizualului, potrivit caruia este interzisa "prezentarea apologetica a crimelor si abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte". Or, e greu sa ne explicam felul in care CNA se grabeste, in cazul Eugeniei Voda, sa invoce un articol de care a uitat cu desavarsire cand, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fara sanctiuni, emisiuni intregi incurajand, explicit, nostalgia fata de regimul comunist. Cel mai recent exemplu: acum cateva saptamani, cu ocazia funeraliilor lui Adrian Paunescu, majoritatea posturilor TV din Romania au facut zile in sir apologia unuia dintre actorii principali ai unui regim totalitar "vinovat de crime si abuzuri".

Nu credem ca asemenea masuri sunt probe de vigilenta adevarata si ca ele pot intretine o atmosfera de libertate responsabila. Si nu credem ca a te solidariza cu astfel de actiuni cochet conformiste doar pentru a-ti confectiona un portret convenabil este un model de atitudine civica. Dimpotriva.

Marie-France Ionesco (Franta)
David Esrig (Germania)
Gabriel Liiceanu
Cristian Mungiu
Toma Pavel (SUA)
Lucian Pintilie
Andrei Plesu
Corneliu Porumboiu
Cristi Puiu
Silviu Purcarete

Eveniment! Ziua ASB la USR - 16 decembrie 2010

Joi 16 decembrie 2010 la sediul Uniunii Scriitorilor din România, în Sala Oglinzilor, a avut loc un extraordinar recital de poezie și proză al scriitorilor bucureșteni din Asociația Scriitorilor București, filială a USR, (plus doi invitați din Reprezentanța Sud a ASB) sub genericul „Ziua ASB la USR”.
Prezența și prestația celor care au citit din scrierile lor au fost copleșitoare și au convins auditoriul prezent (elevi, studenți, profesori) că literatura română este vie și puternică. Neobișnuit cu exprimări și gesturi patetice, abia ajuns acasă am avut curajul să vărs cîteva lacrimi de fericire pentru privilegiul de a fi fost martor la această desfășurare de talent și forță creatoare. Am suferit puțin că unii colegi nu au venit, deși au promis, că alții au trecut doar pasager prin sală și că mulți au ignorat invitația de a fi măcar martori. Toți aceștia au avut de pierdut și au fost pedepsiți prin însăși absența lor de la un eveniment exemplar.
Țin să mulțumesc în mod special staffului USR și mai ales colegelor de la ASB care au asigurat cu abnegație și discreție reușita întîlnirii noastre. Îmi doresc să repetăm asemenea manifestări care ne dau încredere în calea pe care am ales-o.

Au citit, dînd strălucire unei manifestări de excepție: Constantin Abăluță (împreună cu actrița Silvia Codreanu), Ioana Drăgan, Lucia Verona, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Ruști, Anca Mizumschi, Nicolae Prelipceanu, Cornelia Maria Savu, Florica Bud, Gheorghe Stroe, Florea Burtan, Simona Grazia Dima, Lucian Vasilescu, Stoian G. Bogdan, Floarea Țuțuianu, Claudia Voiculescu, Horia Gârbea.

Juriile USR pentru cărți apărute în 2010

Joi 15 decembrie 2010, au avut loc întrunirile Comitetului Director și Consiliului USR, ultimele din 2010. Comunicatul complet îl puteți citi aici.

Între altele, Consiliul USR a ales conform statutului, prin vot secret, juriile pentru Premile Anuale ale Uniunii în următoarea componenţă: Juriul de nominalizări – Dan Cristea, Horia Gârbea, Antonio Patraş, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon şi Juriul de decernare - Mircea Bârsilă, Paul Cernat, Alexandru Dobrescu, Gellu Dorian, Ion Pop.

Notă personală: Juriul în care am avut onoarea să fiu ales va avea o misiune foarte dificilă dat fiind numărul extrem de mare de cărți valoroase apărute în 2010, mai ales la secțiunile proză și poezie. În opinia mea, cel puțin 10 volume de proză și 7 de poezie ar merita nu doar nominalizarea, ci și laurii. Cum știți însă... „it must be olny one”

Iulian Costache a primit premiul Lucian Blaga, acordat de Academia Română


Mă bucur din toată inima pentru succesul prietenului meu Iulian Costache, vechi combatant nouăzecist, coleg de tabere de creație și libații juvenile. Cotat de departe drept cel mai leneș nouăzecist (după el urmau trei locuri libere în clasament) în contrast cu hiperactivitatea pernicioasă a unor Boerescu, Gârbea, Gălățanu etc. el a venit din urmă cu un volum excelent și a cucerit laurii meritați infirmînd ideea că la noi valoarea nu se premiază. Mai zaci, dragă Iulian, vreo zece ani și ani scrie una! Mai jos, găsiți știrea seacă și oficială, fără diacritice, c-așa-i în tenis.

*

Astazi, 16 decembrie, de la ora 10.00, in Aula Academiei Romane, in cadrul festivitatii de decernare a premiilor Academiei Romane pe anul 2008, lui Iulian Costache i s-a inminat premiul „Lucian Blaga” pentru volumul Eminescu. Negocierea unei imagini, aparut la editura Cartea Romaneasca, in colectia „Critica si istorie literara”.

Pentru acest volum, Iulian Costache a mai obtinut Premiul pentru debut al revistei Romania literara pentru anul 2008, Premiul pentru debut al revistei Observator cultural (2008), Premiul „Eminesciana” al Salonului International de Carte de la Chisinau, editia 2008 si Premiul Manuscriptum pentru debut (2008), precum si o nominalizare la Marile Premii Prometheus - Opera Prima, 2008.

luni, 13 decembrie 2010

Ziua de 13 decembrie 1983. O amintire



Istorie literară... Îmi amintesc foarte bine ziua de 13 decembrie 1983. Era destul de frig, oricum sub zero grade. În acea zi am fost la Editura Litera, la Casa Scînteii pentru a depune un volum colectiv de poezie care trebuia să fie un „Aer cu diamante” nouăzecist (deși desigur nu se vorbea încă de nouăzecism, nici măcar între cei care se vor identifica lui). Autorii care deciseseră să participe (și să cotizeze, „Litera” fiind o editură, singura atunci, care publica în regia autorilor, dar nu fără cenzură) erau: Daniel Bănulescu, Andrei Damian – dispărut tragic recent - David Ioachim, Horia Gârbea, Paul Vinicius. Delegația de depunere a manuscrisului a fost formată din Daniel Bănulescu, Paul Vinicius și din mine. La sediul editurii, am fost bine primiți de regretatul Radu Albala, redactor acolo, care știa de demersul nostru de la Laurențiu Ulici și ne-a încurajat, ba chiar ne-a sugerat să acceptăm un format pătrat al cărții, pentru a fi individualizat mai bine. Am semnat un formular de predare și am plecat euforici. Era tot mai frig. Se întuneca devreme, desigur, și am ajuns la Cartea Românească, vechiul sediu de pe Nuferilor (azi General Berthlot) să ne luăm niște cărți apărute tocmai atunci, nu mai știu care. De acolo am mers la cîrciuma Jupiter, pe lîngă Radio, azi dispărută. Acolo, la un vin roșu cu care am sărbătorit depunerea și previzibilul succes, Daniel ne-a spus că a auzit un zvon tîmpit, incredibil că ar fi murit Nichita Stănescu. Am trecut peste el ca peste o aberație care nu merită comentată și ne-am continuat discuțiile optimiste. Abia cînd am ajuns acasă am aflat că într-adevăr autorul „Necuvintelor” murise în acea dimineață, fapt pe care nimeni, la editurile pe unde trecusem, încă nu-l știuse în cursul zilei. Am fost foarte impresionați, eu și colegii de generație de sfîrșitul lui prematur. Epilogul a fost unul fatal și pentru soarta volumului noastru. Prin aprilie sau mai, am fost invitați la editură unde ni s-a spus foarte politicos că, în ciuda referatului favorabil din partea editurii și a recomandărilor obținute ulterior, a lui Mircea Martin în primul rînd, între timp începînd Cenaclul Universitas, „forurile” nu mai aprobă volume colective și în niciun caz pe al nostru. Precedentele cu „Aer cu diamante” și cu „Cinci” ale optzeciștilor alertaseră cenzura. Așa că debutul nostru s-a amînat cu 11 ani al lui Daniel, cu 13-15 ani ale celorlalți exceptîndu-l pe David Ioachim care a părăsit țara și cariera literară în 1990. În ciuda frustrării de atunci, consider că nu a fost rău că s-a întîmplat așa. Detaiile acelei zile mi-au rămas în memorie și astfel pot spune precis ce am făcut în ziua nefastă în care literatura l-a pierdut mult prea devreme pe Nichita Stănescu.

duminică, 12 decembrie 2010

Cărți noi! Miscellanea.

S-au adunat destule cărți care cred că trebuie semnalate, dar la care nu am material și timp pentru o recenzie mai amplă. E vorba de volume cu interviuri multiple, de antologii de eseuri și traduceri etc. Iată cîteva pe scurt.

Nicolae Mareş - Diplomaţie, politică, spiritualitate, cultură Editura Prut internaţional

Cartea cuprinde articole și eseuri pe temele enunțate în titlu. Preocupat de diplomație, relațiile și afinitățile între popoare, profesorul și traducătorul Nicolae Mareș realizează o pledoarie pentru cooperare și înțelegere între state și culturi.

Lesh Made of Dreams - Modern and Contemporary Romanian Poets Translated and Introduced by Stavros Deligiorgis, Editura Agora

Un volum masiv, cuprinzător și prefațat de traducător, care conține poeme traduse în engleză de un bun cunoscător al limbii de origine, dar mai ales a celei de traducere. Selecția este a autorului și desigur nu toate numele importante ale poeziei noastre contemporane apar în ea dar, în linii mari, un cititor străin poate pricepe destul de mult despre poezia română de la Emil Botta la Simona Popescu (capetele intervalului de timp pe care îl acoperă volumul).

Săluc Horvat De la Titu Maiorescu la Petru Creţia

O culegere de studii aplicate ale criticului și istoricului literar din Baia Mare, cu atenție specială asupra criticii literare românești a secolului XX. Se remarcă prin bibliografia bogată și aplecarea insistentă asupra amănuntelor operelor studiate.

Boris Marian Bazar oriental II - De 4000 de ani

Un volum în nota celor anterioare ale poetului și eseistului Boris Marian. Volumul are două părți: Evreii în lume (mai extinsă), și Evreii în România. În precuvîntare, autorul ne previne că nu poate și nici nu are de gînd să joace comedia obiectivității într-un domeniu în care este implicat sentimental. Bine face. Important este că ne oferă informație bogată despre subiectul său predilect și o scriitură plăcută.

The Pleasures of the text... (Edited by Livia Vianu) în colecția „Text in context – Essays in Contemporary British Literature”, Editura Universității din București

O interesantă colecție de eseuri reprezentînd referate și articole ale doctoranzilor și masteranzilor profesoarei Lidia Vianu. Cititorul se poate pune la curent cu literatura contemporană din Marea Britanie, autorii find bine documentați asupra fenomenului. Printre autorii tratați: Peter Ackroyd, Malcom Bardbury, Graham Swift , Salman Rushdie și chiar J.K. Rowling. Un interesant eseu despre poezia feminină contemporană din insulă „On bond and Rebelion in Contemporary British Women Poetry” semnează Elena Nistor. În preambul, Lidia Vianu accentuează ideea că în ziua de azi, criticul are dreptul și chiar datoria să se plieze pe ironia și parodia care caracterizează textul analizat.

Ioan Pavel Azap - Coperta a patra – Interviuri cu scriitori clujeni, Dacia XXI

Un volum intersant de interviuri luate de un profesionist (deși autorul e mai degrabă un poet) care ne asigură în preambul că nu și-a torturat fizic sau psihic interlocutorii. Unele răspunsuri sînt în orice caz foarte dezinhibate, ceea ce ne face să îl credem. O uimire: fiind vorba de Cluj, oraș cu remarcabile prezențe literare feminine, Ioan-Pavel Azap nu ia interviu niciunei persoane de acest sex cu excepția Flaviei Teoc. O notă bună este diversitatea scriitorilor întrebați și a punctelor lor de vedere. Între intervievații lui Ioan Pavel Azap: Constantin Cubleșan. Vasile Gogea, Ion Mureșan, Mircea Petean, Ion Simuț, Radu Țuculescu, George Vulturescu. O lucare care are de ce să fie parcursă.

Maria Nițu Sesiune de autografe, Editura Palimpsest, diverse

O carte eclectică în patru părți: interviuri (prima secțiune), studii critice (a doua cuprinzînd doar două materiale), recenzii și o evocare Mariana Marin, o mică monografie Anghel Dumbrăveanu în trei secvențe asociate nu e clar de ce, sub semnul lui Ulise, cu un portret al lui Traian Jacotă Bîrgău (partea a patra). Probabil tot ce-a scris autoarea în ultimul timp, vreo 7-8 ani. Coperta reproduce imaginea celor două mîini desenîndu-se una pe alta, cunoscut din eseul ce pornește „Istoria...” lui Nicolae Manolescu. La acest ghiveci literar, nu toate ingredientele sînt comestibile.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Ordinul "Meritul cultural" a fost decernat unor scriitori

În ziua de 9 decembrie, la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, a avut loc decernarea Ordinului de Stat Meritul Cultural, categoria A – literatură, unor scriitori români. Decernarea s-a făcut în numele Președintelui României, care a semnat decretele înmînate de dl. Consilier de Stat Gheorghe Angelescu, Coordonator al Cancelariei Ordinelor din Președinția României și de dl. Ministru Kelemen Hunor, șeful de drept al Ordinului Meritul Cultural. Întrucît unii dintre scriitorii decorați nu au putut veni din orașele de reședință, au fost prezenți doar comandorii Adriana Bittel, Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon, ofițerii Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Nicolae Oprea și Horia Gârbea, cavalerul Mircea Opriță. Au participat directori din Ministerul Culturii, ziariști, invitați.

După ceremonie, cei prezenți s-au întreținut într-o atmosferă plină de optimism , avînd în vedere și semnarea de către premier a ordonanței de guvern privind finanțarea revistelor de cultură. Obținerea acestei finanțări este cel mai important succes al conducerii Uniunii Scriitorilor din actualul mandat.

Topul anului 2010 pe genuri

Topul anului pe genuri cuprinde opțiunile mele personale și subiective, limitate evident la cărțile și publicațiile pe care le-am citit.


Proză

Gabriela Adameșteanu - Provizorat
Doina Ruști - Cămașa în carouri
Ioan Groșan - Un om din Est

Poezie

Teodor Dună - De-a viul
Viorica Răduță - Cam toți murim
Emilian Galaicu-Păun - Arme grăitoare (aparitie final de 2009)

Critică, istorie literară, eseu

Radu Cernătescu - Literatura luciferică
Răzvan Voncu - Secvențe literare contemporane
Emil Lungeanu - Fantoma Shakespeare

Memorii, alte genuri

Livius Ciocârlie - Cu fața la perete
Cornel Ungureanu - Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade
Gelu Negrea - Secretul lui Don Juan

Thriller, SF, Policier

Lucia Verona - Crima de la Jubileu
Cristian Mihail Teodorescu - SF Doi
SRSFF - Pangaia (antologie)

Debut, speranțe

Andra Rotaru - Ținuturile sudului
Marius Ștefan-Aldea - poetul străzii @ yahoo.com
Nicoleta Popa - Fragmente din inima mea

Dramaturgie, Literatură pentru copii, Non-fiction
???

Edituri

Polirom-Cartea Românească
Limes
Tracus Arte

Bloguri

Lucia Verona (inclusiv Premiile Lili)
Micawber
Octavian Soviany

Reviste

România literară
Luceafărul de dimineață
Timpul

vineri, 10 decembrie 2010

Lectură la Școala Ferdinand I – „Făt-Frumos din Lună” la primul contact cu publicul



Ieri, 9 decembrie, am avut, la școala Ferdinand I, o școală exemplară a sectorului 2, la invitația doamnei director Violeta Dascălu, o întîlnire cu cititorii din clasele a 4-a, a 5-a și a 6-a. Am vorbit despre cărțile de povești și am citit, pentru prima dată în fața unui public și mai ales a „targetului” cărții, cîteva pagini din romanul fantasy „Făt-Frumos din Lună”, încă inedit. Reacția auditoriului a fost foarte bună (au ascultat într-o tăcere incredibilă și au rîs sincer la momentele mai hazlii) și unii dintre copii s-au arătat dornici să realizeze ilustrații pentru poveste. Întrebarea care mi s-a pus cel mai des a fost: „Cînd apare cartea?”. Am răspuns sincer că nu știu. Nu le-am spus copiilor că editorii sînt buni la promisiuni, dar slabi la plata drepturilor, la difuzare și la mediatizare. Școala Ferdinand I are proiecte culturale importante și am promis desigur sprijinul scriitorilor bucureșteni. Primul punct s-a efectuat: donarea unor volume de autori contemporani bibliotecii remarcabile a școlii.

Un succes! Valeriu Butulescu a primit Premiul „Radoje Domanovic”


Vă anunț cu bucurie și cu felicitări pentru prietenul meu „vietnamez” că, la Belgrad, Valeriu Butulescu a primit Premiul „Radoje Domanovic”. Redau mai jos comunicatul întocmai cum l-am primit. Valeriu Butulescu este dramaturg și autor de aforisme, fiind -prin intermeniul maximelor lui- poate cel mai tradus autor român în viață (în peste 30 de limbi străine).

Pe 7 decembrie 2010, la Belgrad, în Sala de festivităţi a Ministerului pentru Diaspora, au fost decernate premiile Fundaţiei „Radoje Domanovic” cea mai înaltă distincţie acordată în Serbia pentru promovarea satirei în diverse domenii ale artei (literatură, teatru, film, muzică etc).
Ministrul sârb Srdjan Sreckovic a vorbit despre importanţa şi dimensiunea acestor premii. Ca şi la ediţiile trecute juriul şi-a focalizat atenţia asupra unor oameni de teatru (Premiul „Domanovic” fiind acordat inclusiv celebrului regizor Emir Kusturica), anul acesta fiind premiat actorul Velimir Bata Zivojinovic, o legendă vie a cinematografiei sârbeşti şi iugoslave (a jucat în 350 de filme).
Premiul „Excellency of Satire” pentru „cel mai bun autor satiric străin” prezent în spaţiul spiritual sârbesc a fost acordat scriitorului petroşenean Valeriu Butulescu.
Scrierile lui Valeriu Butulescu au circulat intens în fosta Jugoslavie, încă din anul 1987, fiind traduse de scriitori importanţi: Slavomir Gvozdenovic (sârbă), Lupco Siljianovski (macedoneană), Zarko Petan (slovenă), Vanja Steryu şi Hristu Candroveanu (aromână), Baki Ymeri (albaneză).
Luna aceasta, la Belgrad se va tipări o nouă carte cu aforismele lui Valeriu Butulescu, în traducerea tânărului scriitor Goran Mrakic.
Premiul i-a fost înmânat lui Butulescu de către eseistul Miljurko Vukadinovic, secretarul Uniunii Scriitorilor din Serbia. Autorul român s-a bucurat de atenţia unor importanţi oameni de cultură din Belgrad, printre care secretarul de stat Miodrag Jaksic şi scriitorul Aleksandar Baljak. Valeriu Butulescu a fost felicitat de deputatul Aleksandar Cotric (fost ministru al Diasporei), şi de celebrul poet Adam Puslojic, membru de onoare al Academiei Române (foto).
Deşi la concurenţă cu un eveniment epocal (câştigarea Cupei Davis de către echipa de tenis a Serbiei), decernarea premiilor „Radoje Domanovic” s-a aflat în atenţa mediilor de informare sârbeşti.

miercuri, 8 decembrie 2010

In Memoriam Patric Petre Marin

A murit Patric Petre Marin, actor și regizor. A jucat în piesa mea „Funcționarul Destinului” în 1992, rolul său de debut (Fred) alături de Dana Dembinski și Tomi Cristin, în regia lui regia Felix Alexa, scenografia Irina Solomon și Dragoș Buhagiar. Eram toți foarte tineri.

În ultima vreme, lucru pe care îl ignoram, era prezentatorul emisiunii "Bugetul meu" de pe TVR 2. Patric Petre Marin și-a pierdut viața miercuri dimineața, într-un accident de mașină produs pe DN1, la Săftica, anunță TVR. Căsătorit cu actrița Dana Tapalagă, Patric Petre Marin lasa în urmă trei băieți, precizează televiziunea națională. A colaborat cu Teatrul Mic, unde a fost și director adjunct, cu Teatrul Bulandra, Teatrul Ion Creanga, TVR - Teatru și a jucat în cîteva filme. Regret dispariția unui actor talentat (inginer de formație, inițial) și a unui om vesel și spiritual.

marți, 7 decembrie 2010

8 decembrie - Evenimente



În 2006 (8 decembrie 2006, 12.25 a.m.) s-a născut

Tudor Alexandru Nicolae „Huppy” Gârbea,

eveniment major pentru familia sa.

*

În aceeași zi din zodia Săgetătorului, dar în ani diferiți, s-au mai născut, între alții, Horațiu (poetul latin), Maria Stuart, Georges Feydeau, Hortensia Papadat-Bengescu, Jim Morrison („The Doors”) și scriitorul contemporan Radu Voinescu. E Ziua Constituției României (adoptată în 1991). Au murit John Lennon și Marin Sorescu.

La 8 decembrie 1858, Sfînta Fecioară Maria s-a arătat la Lourdes. În aceeași zi a anului 1955 s-a creat drapelul european cu 12 stele galbene, iar în 1976 s-a lansat discul „Hotel California” (The Eagles).

luni, 6 decembrie 2010

Activitatea PEN Club România la bilanț

Pe blogul scriitorilor bucureșteni puteți citi un interesant material al domnului Constantin Abăluță, președinte interimar al Centrului PEN România, despre cea mai recentă ședință a organizației (3 decembrie 2010). În 2011 vor avea loc alegeri pentru comitetul director. Activitatea actualului comitet a avut multe aspecte pozitive în ciuda lipsei oricărei finanțări cu excepția unor ajutoare sporadice din partea Uniunii Scriitorilor și ICR. Un lucru foarte bun este pornirea unui sit nou al PEN România.


La Mulți Ani celor ce se numesc Nicolae și Sf. Nicolae să vă protejeze pe toți, oricum v-ar chema, și să vă aducă daruri!

Cărți noi! Adrian Suciu - Viața fără urmări, Editura Brumar * *

Dacă un anchetator care mi-ar cere un alibi m-ar întreba ce făceam în ziua de 17 noiembrie 2010 între orele 12.30 și 13.30, n-aș avea nicio emoție. Stăteam la prima masă dinspre Bulevardul Dacia a Terasei 133 (Clubul Boem). Pot depune mărturie în favoarea mea: Dan Cristea, Diana Dumbravă (care mi-a dăruit un volum al fiului ei, talentatul poet Radu Dumbravă), Stavros Deligiorgis, Ioan Groșan și profesorul Daragiu, poet și el. La ora 13.05, un trecător pe bulevard a făcut un pas în interiorul împrejumirii de gard viu, a rotit privirea și s-a repezit spre cei menționați. Dintre toți, cel mai susceptibil de a fi asasinat eram eu, m-am gîndit. Dar necunoscutul nu a scos un pistol ci un pix, a smuls din geanta sa două volume subțiri și albe pe coperta desenată a cărora am avut timp să recunosc mîna maestrului Vlad Ciobanu, a mîzgîlit două dedicații și ni le-a oferit domnului Dan Cristea și mie, rostind și vreo două fraze pe care nu le-am înțeles. Apoi a dispărut dincolo de gardul viu, în lumea dezlănțuită. Găsind în teancul de cărți aduse din oraș un volum semnat Adrian Suciu și intitulat „Viața fără urmări” n-aș fi știut al cui este dacă nu aș fi recunoscut desenul lui Vlad Ciobanu și episodul evocat în dedicația datată. Adrian Suciu e un poet nesituabil, cu texte foarte diferite ca modalități de abordare și ca tematică, inegal valoric. Îi reușesc destul de des secvențe memorabile, surprinzătoare: „ai strălucirea aceea de armată învinsă”, „am văzut moartea scuturîndu-și coafura prin cluburi la modă”, ”Fiecare își poartă cămașa,/ doar eu te privesc/ de parcă aș fi/ inculpat într-un proces nesfîrșit”. Poetul crede că „dumnezeu a greșit dar eu nu mă supăr”. De fapt aflăm că dumnezeu cu minusculă a greșit cînd a chemat-o la el pe bunica naratorului liric. Ea reușea să prindă purici în capul nepotului care scîncea de plăcere „ca un iepure scăpat dintr-o primejdie de moarte”. Nepotul prinde rar cîte o insectă și atunci „mă chinuiam să-l bag în gură și-l zdrobeam între dinți. Gustul acela de copilărie pe bune s-a tot rărit”. Cum nimic nu-i „fără urmări”, citindu-l înainte de somn, visez un anchetator șui care mă întreabă: ce făceai, banditule, în ziua de 17 noiembrie 2010, între orele... Făuritor de scenarii oripilante de tip Cristian Popescu (cel care îngropa pui în cimitir ca să-i scoată bine copți), Adrian Suciu e o revelație într-un peisaj altminteri destul de previzibil. Deși face cam multe greșeli neforțate, m-aș încrede în viitorul lui.

duminică, 5 decembrie 2010

Cărți noi! Marius Stoian- 8285, Editura 22th Century Publishing * *


Debutul tîrziul al nouăzecistului Marius Stoian (n.1970) survine, ca în Dumas, „după 20 de ani” de la momentul în care tînărul de-atunci se pregătea să atace gloria literară impresionează plăcut. Un scriitor și gazetar care s-a desprins de poezie pentru a apuca pe alte drumuri, mai palpitante, mai conforme cu momentul istoric de atunci, mai susceptibile a-i asigura succesul, inclusiv cel material, se întoarce, iată, ca un fiu rătăcitor, la literatură. O face cu nostalgie și cu o anumită umilință pe care puțini dintre cei „ajunși bine” o manifestă, dar și cu o anumită competență textuală care îi sprijină talentul nativ ce nu se poate nega. Ceva rămîne ostentativ în acest volum, publicat în condiții de gală, de mare lux, cu 30 de ilustrații de Alex MacNaughton. Marius Stoian revine la „vatra” poetică nu în straie de pelerin, ci în cele dobîndite prin puterea sa prin locurile umblate, și sugerează un experiment. Trucuri menită să ascundă parțial – de ce oare, dacă tot a făcut gestul – partea cea mai frumoasă a revenirii sale: recunoașterea primatului spiritului și perenității textului literar asupra zădărniciei comorilor adunate pe pămînt. Vorbind strict literar, poezia lui Marius Stoian e confesiv și oarecum brutal, cu sine mai ales. „Actul de a merge./ Actul de a te mișca, asemeni unei autoflagelări./.../ Aș adăuga: eu, tatatul perfect. Cel pe care nimeni nu-l va crede că putea reuși,/ Și textul/ Împăcare sau răzbunare pe soartă?” El vrea „să pătrundă în spirit ca într-o groapă de var” pentru că „tot ce poartă un nume prevestește moartea” (memorabil vers). Trecerii timpului, poetul îi opune „visul” și asta explică desigur întoarerea la armele poetice. Chiar dacă, e firesc, poetul a mai lucrat pe versurile sale din tinerețe iar alte poeme sînt mai recente, rămîne în expresivitatea lui Marius Stoian din acest debut ceva din freamătul „primelor iubiri” care confirmă că poet ești (mai ales) pînă la vîrsta lui Labiș sau a abandonului lui Rimbaud. Poezia „e ca și cum ai picta în goana unei mașini”, înțelege artistul și de aceea el nu-și reneagă, ci își adună poemele de început conștient că viteza aceea e greu de regăsit. Ceea ce ar interesa totuși, acum, după ce debutul s-a consumat, ar fi o carte a noului Marius Stoian, dacă va mai putea s-o ia de la capăt. Aceasta este o provocare pe care sper că autorul și-o va asuma.

Postări populare

Arhivă blog