În pragul zilei lui
Shakespeare și al lansării cu acest prilej a volumului VI din seria de Opere
ale acestuia, în versuri, în ediția cu traduceri noi coordonată de profesorul
George Volceanov, am primit niște semnale bizare că unii traducători și critici
refutează demersul de a traduce Shakespeare în versuri.
Această scărpinătură, pe
care o pun pe seama dîmbovițenei invidii, n-ar merita nici măcar salva de
onoare cu care Prihor Prunc-Bun îi salută pe meșterii din Atena:
„S-au risipit cu
pantalonii-n vine.
I-am escortat c-o salvă de
....!”
Ultimul cuvînt: în Vis de-o noapte-n miezul verii, act III, scena 2.
Totuși, chestiunea prezintă o aberație care se
cuvine combătută, înainte de-a se întinde, cu argumentele cele mai simple.
Shakespeare e un mare poet, unul dintre cei mai
mari ai lumii, ca și Dante sau Goethe. Ce-ar fi să traducem Divina Comedie în proză? Sau Faust? Toată strictețea și tăietura de
bijutieri a unor asemenea autori s-ar duce pe-o copcă. În proză te lăbărțezi
oricît. Cînd Shakespeare simte că trebuie să scrie în proză, apoi o face
Shakespeare însuși, slavă-Domnului. Bufonii și meșterii vorbesc liniștiți în
proză. Care ar mai fi diferența între duce și pălmaș dacă ar vorbi toți în
proză? Dar între cupletele lui Mosor sau cîntecele Ofeliei și replicile vorbirii
curente între personaje?
E de conceput ca un concert pentru pian să fie
interpretat la țambal sau chiar violoncel pentru a fi mai „accesibil” lenei de
judecată a realizatorilor sau spectatorilor? Mai bine să punem în scenă Povestiri după Shakespeare ale lui
Charles și Mary Lamb, că-s mai simple. De fapt bag seama că destule montări ale
lui Shakespeare cam la nivelul ăsta se află. Așa că să facem un „Shakespeare
pentru to(n)ți”.
Mergînd mai departe, nume ca Northumberland,
Rosenkrantz și Gloucester sînt cam dificile și atunci ar urma recomandarea să-i
numim mai familiar: Nae, Gogu, Sile, iar pe Romeo neapărat Romică. Astfel l-am
face pe Shakespeare nu numai contemporanul, ci chiar conaționalul nostru.
Faceți experiența de-a pune în proză declarația de
dragoste a Titaniei către Mosor, cel cu cap de măgar, și veți obține o măgărie mai mare decît urechile personajului:
TITANIA: Din codrul meu să nu-ți
dorești să pleci.
De vrei sau nu, te-oi ține
chiar pe veci.
Află că nu sunt simplu duh
de rând:
Domnesc într-un ținut senin
oricând
Și dacă te iubesc, vei sta
cu mine,
Slujit de spiriduși cum se
cuvine.
Îți vor aduce din adânc
comori
Și-ți vor cânta când vei dormi pe flori.
În loc de muritor, vei fi un
duh
Plutind
cu noi deasupra, prin văzduh...
În continuare, vom putea transpune în proză și
sonetele ca să nu mai trudim la metrică și potrivirea rimelor. Să realizeze
asta cine vrea, făcîndu-se de rîs, noi preferăm să muncim din greu decît să comitem
asemenea blasfemie și de cei dipuși la comoditate ne despărțim cu versurile lui
Shylock:
La minte leneș-melc și
lenevos
Ca un cotoi sălbatic.
Nu-mi plac trântori,
De-aceea ducă-se. Să
meargă-n pace.