Cărți noi! Trei volume de poezie

Flavia Teoc Fiord, Ed. Limes

Flavia Teoc e o poetă cu mult peste medie. Volumul cuprinde patru cicluri lirice în care autoarea mizează pe simplitate și uneori are accente ludice care luminează un fond elegiac. Sînt exerciții de digitație de mare acuratețe și virtuozitate, jocuri, antrenamente în vederea, poate, unui volum mai profund. În cele mai mărunte poezii intimiste sau note jurnaliere se simte din fericire talentul și exigența față de scris: moartea poetului tânăr nu poate fi separată de viață/ el rămîne în amintire ca-ntr-un bob de piper/ de-acolo domesticește sunetele savanei.

Nicoleta Popa Solitudinea e țara mea, Ed. Adenium

Poezia Nicoletei Popa, atît de verbală și de ofensivă cîndva, trece printr-o fază de despodobire, de împietrire. Textele nu mai au titluri și păstrează doar cîteva versuri esențializate. Poeta se retrage în „țara ei”, muntoasă, abruptă, săracă în vegetalul metaforelor. Contactul cu ceilalți se rupe, contactul cu realitatea însăși dispare în schimbul racordării la un paradus viitor și la raiul ce se ascunde în noi. Solitudinea este adoptată de la zine, izolarea este morală: pe ce cale s-o apuci/ când la două nopatea/ cu lacrimile șiroind/ nu-ți poți suna/ decât dușmanul? Evident, pe calea poeziei țara-insulă pe care Nicoleta-Robinson ajunge s-o exploreze și s-o accepte.

Valentin Talpalaru Poemele Cotnarului, Ed. Opera Magna.

Poetul moldovean înalță ode unui topos viticol celebru într-un volum de o mare eleganță (tipo)grafică. Poezia are o prozodie clasică și cu „buchet” bogat. Înmoaie cerul un coltuc de pîine/ În vinul nou al toamnei la Cotnar/ Să dea cuminecare pentru mîine/ La cei lipsiți de bucurii și har. Din fericire, Valentin Talpalarul nu e dintre cei lipsiți de bucurii și har. Ba are, pe deasupra umor și e un bun versificator. 

Pagini de istorie literară contre-jour. La Radu

În rolurile principale:

Dan Cristea, 

Eugen Suciu, 

Răzvan Voncu, 

Horia Gârbea 

și, 

în spatele camerei foto, 

Radu Voinescu

 

În curînd! Luceafărul de dimineață, nr. 8 / 2014

În curînd va apărea revista Luceafărul de dimineață, nr. 8 / 2014. Cititorii vor avea ocazia lecturii unor texte capabile să le suscite interesul.

Cronica lui Dan Cristea se referă la poeții Ioan Moldovan și Ion Cocora. În caietul critic semnează Radu Voinescu, Ioan Es. Pop, Andrea Hedeș, Emil Lungeanu, Nicolae Coande, Felix Nicolau, Monica Grosu, Adrian G. Romila, Gelu Negrea. Despre alte volume, pe scurt, scriu Răzvan Voncu și Horia Gârbea. Paul Aretzu și Gabriel Rusu își confruntă opiniile despre poezia lui Nicolae Oprișan.

Substanțiale pagini de poezie sînt dedicate autorilor Simona Grazia Dima, Virgil Todeasă, Ioana Greceanu, Emilian Mirea și debutantei Flavia Adam. Din poezia lumii se pot citi versurile poetei din Grecia Kiki Dimoulá. Vlad-Ion Pappu oferă și comentează extrem de interesante pagini ale lui Edgar Papu despre Constantin Noica. La Cărți și idei apar eseuri de Simona Drăgan și Florin Mihăilescu, cartea străină e recenzată de Geo Vasile.

Irina Budeanu realizează un interviu cu autoarea dramatică Asmin N Singez din Turcia, iar Emanoil Toma un interviu estival cu Tudor Ion Vasile, administratorul Casei Scriitorilor de la Neptun. La rubrica Opinii se află un eseu al lui Radu Aldulescu. Numărul se încheie cu obișnuitele cronici muzicală, plastică și sportivă semnate de Costin Tuchilă, Iolanda Malamen și Gelul Negrea.

Revista este disponibilă la redacție (Calea Victoriei 133), la sediul Filialelor București ale USR, începînd din 1 septembrie, și se poate solicita trimiterea prin poștă de le reacție. După apariție, articolelle vor fi postate pe situl revistei.

La Mulți Ani, D. R. Popescu!

Astăzi marele prozator și dramaturg 
Dumitru Radu Popescu intră în al 80-lea an de viață. Îi doresc cu acest prilej multă sănătate și bucurie, noi opere epice și dramatice cu profunzimea și verva pe care le-am admirat întotdeauna.

La Mulți Ani!

A încetat din viață academicianul Dan Hăulică

Am aflat cu mare tristețe vestea dispariția distinsului critic de artă Dan Hăulică (1932-2014), membru al USR și membru corespondent al Academiei Române, una dintre marile personalități ale criticii de artă. 

Puteți citi aici comunicatul filialelor București ale USR.

În afara de lectura eseurilor sale, am participat la zeci de vernisaje animate de personalitatea sa. Îi voi păstra mereu o respectuoasă amintire. Dumnezeu să-l odihnească!

Blogul semnalat de un blogger-poet

Pe ebloguri.ro, poetul Ștefan Alexandru Ciobanu a inițiat o utilă rubrică de recenzare a blogurilor cu conținut literar, în special ale celor care scriu poezie.

Recent, a prezentat și acest blog, care a depășit între timp 200 000 de vizitatori.
Opinia sa, însoțită de trei poeme ale mele, poate fi citită aici.

Îi mulțumesc pentru gestul colegial și pentru comentariul pertinent.

Cărți noi! Răzvan Voncu - O istorie literară a vinului în România, Ed. Curtea Veche * * * *

„Bonum vinum cum sapore

bibit abbas cum priore,

sed conventus de peiore

semper solet bibere.“

Anonymus

O istorie literară a vinului în România! Iată un subiect măreţ şi dificil deopotrivă. Cel care s-a încumetat să rişte şi să-şi asume dificultăţile unei întreprinderi precum aceasta,nici mică, nici mijlocie, ci grandioasă, este Răzvan Voncu, unul dintre cei mai serioşi critici şi istorici literari ai post-nouăzecismului. El este un autor care beneficiază, consubstanţial cu a sa inteligenţă vie, de un stil deosebit de atractiv şi totodată foarte precis. Frazele sale, lungi de regulă, sînt perfect coerente şi logice. Fie că face o analiză de text sau are o ieşire pamfletară, ele nu se diluează nicidecum, fiind, asemenea celor atribuite lui Paşadia, „fără razne şi lăbărţări”, ci închise în matca unui înţeles strict. Pe scurt, e o plăcere să-l citesc şi volumul lui, deşi are doar puţin sub cinci sute de pagini, mi s-a părut că se termină prea repede, ca o sticlă de vin bun.

Spre deosebire de sticla de vin, care cere un nou exemplar spre studiu, volumul se poate reciti pentru o re-gustare. Ceea ce este foarte plăcut la cartea lui Răzvan Voncu (Editura Curtea Veche) este că, deşi pare că ştie totul despre cele două subiecte – îngemănate de el cu argumente –, adică literatura română şi vinul românesc, dar nu numai românesc, autorul îşi etalează vastele cunoştinţe fără ostentaţie şi mofturi aulice, de parcă spune o poveste (la un pahar de vin) unor convivi a căror competenţă o prezumă şi o flatează, considerînd-o comparabilă cu a sa. Informaţia bogată este transmisă de Răzvan Voncu cu măsură şi fineţe, iar observaţiile personale, enunţuri concentrate de o pregnanţă şi precizie care nu mă mai miră la el după ce i-am citit cinci-şase cărţi din cele 16 cîte a scris, sînt inserate parcă în treacăt. Trebuie să le culegi cu grijă din discursul care spumegă în pocal. Ca, de pildă: „La Duiliu Zamfirescu, opţiunea vin sau rachiu nu e gustativă, ci sociologică”. Răzvan Voncu mînuieşte cu exactitate metafora, comparaţia relevantă, interogaţia retorică şi multe alte procedee. Ele dau farmec textului său care nu devine o paradă de erudiţie sau o demonstraţie matematică, ci un taifas superior. De altfel, autorul este înzestrat cu darul colocvialităţii, are un har al dezbaterii care îl face – fie chiar cînd vinul lipseşte, dar, har Domnului, asta ni s-a întîmplat rar – un interlocutor ideal.

Teza cărţii este una a cărei evidenţă poate fi lesne acceptată: vinul însoţeşte istoria românilor pas cu pas şi dovezile acestui fapt, ca şi revelaţiile privind împletirea firului său roşu (sau alb, sau rozé) cu cel al istoriei noastre – din vechimea burebistă pînă la falsurile prezente – se găsesc cu prisos şi folos în literatura română care poate fi citită în evoluţia ei ca o trecere prin diferite forme ale culturii vinului şi ale „comportamentului potatoric” al românilor, cum atît de eufemistic şi superior ironic numeşte Răzvan Voncu actul şi arta de a trage la măsea. 

Cu admirabilă subtilitate, Răzvan Voncu pune vinul, aşa cum este evocat în numeroase opere lirice, epice şi dramati ce, în relaţie cu schimbările din societate, cu preeminenţa uneia sau alteia dintre clasele acesteia, cu trecerea dinspre în sfîrşit – drama coborîrii în animalitatea gregară şi disoluţia morală ale comunismului. Dar vinul evocat de istoricul literar e privit în comunicare şi rivalitate cu alte licori care şi-au cerut dreptul la consideraţie şi au o simbolistică socială. Astfel e rachiul, care însoţeşte, uneori polemic, vinul, şi mai ales berea, care îşi doreşte atotputernicia încă de la finele secolului al XIX-lea fără a o dobîndi. Căci Răzvan Voncu demonstrează foarte clar că, pînă şi în opera lui Caragiale, dominant este vinul.

Autorul descoperă neaşteptaţi poeţi ai vinului, precum menţionatul Minulescu, dar şi pe Lucian Blaga, dar şi pe Fundoianu, „insolit” după expresia sa, oarecum şi pe Arghezi, dar trage concluzii şi din absenţa neaşteptată a vinului din opera altora, precum Macedonski sau mai ales proclamatul de el „islamist” Dimitrie Anghel.

În ocurenţă, Răzvan Voncu elimină din istoria lui, cu bună ştiinţă, autori care s-au ilustrat aparent din plin în cîntarea şi descîntarea vinului, în primul rînd pe Al. O Teodoreanu – Păstorel, dar şi pe fratele lui mai mic, Ionel, precum şi pe alţii mai mărunţi, care au oglindit totuşi în opera lor ţeapănul „obicei potatoric” − consumul dominantului „soare potabil” (după ostracizatul Păstorel): G. Brăescu, G. Topârceanu, Damian Stănoiu, Cezar Petrescu. Fie zis în treacăt că un index al numelor de autori ar fi şezut bine la urma volumului.

Păstorel e alungat net, pentru că nu e serios ca autor al vinului, ci un simplu consumator energic, cu exaltări artificiale. Despre ceilalţi nu ştim exact de ce nu-s menţionaţi, mai ales că, nu încape vorbă, autorul îi cunoaşte. Mi-ar fi plăcut vreo cîteva rînduri despre pelin şi, în disputa vin – rachiu, să-l

convoace pe Popa din Rudeni al lui Topârceanu, ca să aflăm, de la autorizatul exeget, ce era în plosca ridicată spre „cerul gol” prin care „Popa capătă deodată/ Măreţie de simbol”. Ce-i drept însă, Răzvan Voncu îşi alege potrivit jaloanele în demonstraţia sa şi nu-i putem cere să o extindă chiar pentru a-i cuprinde pe toţi nenumăraţii autori care s-au referit la vin sau la băuturile rivale bătute la scor de acest rege-al poeziei (şi prozei) de la origini pînă azi.

Un elogiu merită, pe lîngă alegerea temei şi tratarea ei profundă, deplina seriozitate cu care operează autorul: sfredelitor, sistematic, detector al citatului potrivit. El îşi construieşte monumentul temeinic, atent la întregul vizat, ca şi la detalii, într-o expunere foarte personală, nuanţată stilistic şi totuşi discretă, fără a se pune în faţă pe sine, ci obiectul de studiu şi autorii evocaţi.

În ceea ce mă priveşte, am o deosebită afinitate pentru acest mod de tratare a literaturii ca investigaţie istorică, socială şi psihologică, în relaţie cu viaţa reală, căreia ficţiunea epică şi lirismul îi sînt oglinzi. Un astfel de volum educă fără să plictisească şi distrează fără caraghioslîc. Implicit, în ceea ce priveşte opera sa deja întinsă, Răzvan Voncu dă o carte de maturitate, potrivită să-i serbeze intrarea apropiată în al zecelea lustru de viaţă.

Chiar dacă era intrat într-o serie superioară − prin cărţile anterioare –, autorul se mai căftăneşte o dată, apăsat, cu Istoria sa literară inedită prin temă şi este pe deplin demn de a degusta vinul de care au parte fruntaşii breslei împreună cu oricare dintre ei. Căci, precum zice Anonimul, la vinul de faimă au acces doar abbas cum priore. Îmi îngădui a mă aşeza şi eu alături lor pentru următorul clondir.

Cărți noi! Ovidiu Genaru „Grafitti. Afișe. Insomnii” (Ed. Ateneul Scriitorilor) - * * * * (II)

(urmare)

            Așadar, trecerea cotingentului în metafizică și a clisei dintr-o rîpă în Uvedenrode, cu imagini frizînd suprarealismul, cam ca la Virgil Mazilescu, iată ținta pe care Ovidiu Genaru o atinge fără efort vizibil. Căci metafizica moțăie la ghișeul poștei iar vîntul cîntă în butoaiele curții interioare. Evident, numai pentru cine îi percepe cîntul supramuzical. Dar nu și suprasexual pentru că poetul e om și, din cînd în cînd, chiloțeii tanga imprimați cu versuri de nichita/ pe față pe verso/ reliefeză un/ iepuraș parfumat cu brumaru.         

            Uneori ne atinge cu boarea lui suavă absurdul. Vedem bine și nu ne îndoim nicio clipă – pentru poet absurdul este o categorie pozitivă dar nu devine o predilecție, întrucît el are încă destule răfuieli cu realitatea și cu realismul. E drept că un adio imperceptibil/ fracturează îmbinările tale cu acropolea/ acestei lumi, dar și cele mai evanescente lucruri au o dimensiune tangibilă, de lumină s-o sapi cu cazmaua.

            

De o factură similară sub aspectul comunicării cu „graffitiurile” sînt „afișele”, dar formal ele se deosebesc prin faptul că ele grupează enunțuri scurte, minimale, aparent disparate, despărțite clar de asteriscuri. O frază, uneori o propoziție și atît, adică nu mai mult, are de „afișat” poetul pe ușile catedralei din Wittenbergului personal pe care credinciosul în poezie le poate parcurge odată cu îndoielile proprii căci multe afișe i se adresează direct, la persoana a doua. Vei fi și vei fi împlinit numai jinduind primejdioasele fructe (Afiș 11), hotărăște Ovidiu Genaru nuanțînd arghezianul vers primejdia o caut și o isc.

            Afișele lui Ovidiu Genaru sînt constituite din poeme miniaturale care însă nu au nimic de-a face cu spiritul de haiku, amprentate de concepte (an magic anul liliacului meu norocos/ an de o clipă/ dar îmi ajunge) sînt mai aproape de arta serială în maniera lui Richard Paul Loshe. Matricele lui nu sînt însă vectori, precum Coloana fără sfîrșit la Brâncuși, nici nu sînt constrînse la bidimensional, ca la Loshe și alți pictori, ci au – ehei, avantajele poeziei – multiple dimensiuni de dezvoltare. Apoftegmele, uneori ironice (Ți-e foame. Amintește-ți de binefacerile setei.) lovesc direct și pieziș, iradiază. Poetul ajunsese cu figurile la capătul tablei și deci e constrîns a continua demonstrația în aer, în abstract.

            Ovidiu Genaru este un poet exemplar în special prin modul în care adună sintagmele cu înțelesuri diferite sau aparent fără niciun înțeles pentru a semnifica (și a seduce) în ansamblul lor, tușe puternice și care izbesc ochiul (poetul e totuși un mare vizual) dar se cuvin înțelese numai în cadrul unei construcții care este poemul întreg. O supratemă a volumului este trecerea timpului care presară sarea senectuții pe existență și, implicit, a caducității artei care este grafitti și afiș efemer, peste care se suprapun din timp în timp alte semne, se lipesc alte postere. În concluzie, pe ultiumul mohican liric îl melancolizează condiția sa omenească: Vestea că-s om mă umple de melancolie.

            În calea timpului, poetul își lipește – cît viețuiește – afișele care exaltă și deploră totodată curgerea vremii. El asociază ori opune, după caz, nemărginirii și veșniciei din marele circuit temporal, trăirile „micului circuit” biologic și sentimental, nu mai puțin important, într-un continuum existențial și un discurs liric de o impecabilă, tulburătoare expresivitate. Textul său se înalță ca un vultur dominator. Atinge astfel, în cele mai frumoase dintre poemele volumului, multe memorabile, eminența strofei marelui său concitadin, Bacovia, pe care, la întîlnirea noastră recentă, mi-am permis să i-o reamintesc lui Ovidiu Genaru: Nemărginire, veșnicie/ În ochii tăi sînt cel mai laș./ Învață-mă filosofie/ Iubesc o fată din oraș.

În pragul împlinirii a 80 de ani de către poet, volumul de acum confirmă ceea ce știam: Ovidiu Genaru își are „afișul” pe cel mai reprezentativ panou din hall of fame al poeziei noastre.

Cărți noi! Ovidiu Genaru „Grafitti. Afișe. Insomnii”, Ed. Ateneul Scriitorilor - * * * * (I)

Dintre marii poeți ai generațiilor 60 și 70 am avut onoarea să cunosc destui, pe toți aproape, desigur pe cei care au avut șansa de a trăi pînă măcar în anii 80 cînd mi-am început și eu cariera literară. Totuși, am ratat pînă deunăzi o întîlnire față în față cu Ovidiu Genaru, cel care a debutat în 1966 în Colecția „Luceafărul” a EPL, dar pe care l-am citit prima dată douăzeci de ani mai tîrziu într-o antologie din Colecția Hyperion de la Cartea Românească, una în care s-au adunat nume prestigioase.

             Iată că în iulie, la Casa Scriitorilor din Neptun – ce dovadă mai bună că este un loc salutar pentru scriitori și întîlnirile lor? – l-am cunoscut pe Ovidiu Genaru, acum legendar autor din Bacău, un poet alături de care m-am simțit în prezența unui veritabil maestru.

            Cu acest prilej, poetul mi-a oferit cel mai recent volum al său Graffiti. Afișe. Insomnii (Editura Ateneul Scriitorilor) pe care l-am citit și recitit în insomniile marine inevitabile, avînd ca zgomot de fond valurile neliniștite.

            Ovidiu Genaru se arată în acest volum un autor profund, la care instinctul ludic iese la iveală acolo unde pericolul căderii în patetism o impune. El este un reflexiv rezervat și un impulsiv care știe să se tempereze. Experiența uriașă, adunată în zeci de volume, contribuie la consolidarea impresiei că poetul știe mult mai mult decît spune și nu dezvăluie decît ceea ce consideră a fi esențial și doar lucruri pentru care a găsit și tonul potrivit.

            În poezia lui Ovidiu Genaru al anului 2014 nu există nici măcar un gram de ostentație. Așa cum – comparație inevitabilă în golfurile Olimpului – așii înotului înoată pentru ei, în timp ce masa bălăcitorilor vor să impresioneze pe cîte cineva, poetul polemic-bacovian se exprimă deplin în relație cu realitatea și nu cu vreo percepție a ei prin grila unui timp sau mode. Adică, vorba clasicului, dincolo de mode și timp, în Olimp, de data asta nu cel părăginit al Mangaliei ci, evident, al zeilor uvedenrozi.

            Autorul Patimilor după Bacovia, pretinde că scrie „grafitti”, niște picturi, eventual ideograme, grăbite care maculează realitatea sau, după caz, dau culoare ternelor pasaje impersonale și alienante, lasă așadar amprente cu personalitate pe locuri lipsite de individualitate, cam cum făcea concitadinul său, „palidul Vasiliu” (evocat ca atare), subliniind atît de puternic banalitatea unui oraș sufocant cu „cîțiva morți”, încît scotea pentru totdeauna din banalitate cetatea aceea în care se moare curat vinețiu cum o numește Ovidiu Genaru. (va urma)

200 000 de vizitatori

În cîteva zile, acest blog va ajunge la cifra de 200 000  de vizitatori unici.
Au trecut patru ani și vreo 9 luni de la inaugurarea sa.

Evenimentul cu atingerea cifrei de 200 000 va coincide probabil cu aniversarea unei vîrste de către mine pe care n-o mai menționez. Îl voi considera un dar din partea dvs., a celor 200 000 și mai ales a celor peste 220 de abonați/ simpatizanți.

Vă mulțumesc că mă citițiși vă asigur că, după trecderea lunilor de vară ritmul postărilor va deveni mai susținut pentru a discuta împreună despre literatură și alte lucruri care fac viața frumoasă.