A murit (și) Felicia Antip

La mijlocul anilor 1950, în casa bunicilor mei în care m-am născut și eu (1962) și fratele meu (1967) spațiul era parțial ocupat de chiriași abuzivi. Pentru cine nu știe: autoritățile comuniste atunci la putere obligau proprietarii (cu spațiu „excedentar” , iar asta hotărau ei) să primească forțat niște locatari care nu aveau unde locui, dar erau utili regimului. Acești indivizi, uneori nevinovați, alteori violenți și abuzivi, ocupau spațiul aparținînd proprietarilor și plăteau (dar adesea nu plăteau) chiria și utilitățile. E de la sine înțeles că era o formă de asuprire violentă a proprietarilor care trebuiau să se intersecteze mereu cu niște străini pe care nu-i doreau drept colocatari și care adesea îi turnau la autorități, îi admonestau și chiar...îi băteau. Cunosc cazul unei femei, medic, care și-a ucis proprietăreasa (căreia casa îi aparținea de drept) și a ocupat spațiul decedatei!

O astfel de chiriașă nepoftită a fost, în casa în care am locuit, chiar în camera mea de copil și a fratelui meu, Felicia Antip, căsătorită cu maiorul Constantin Antip, ulterior redactor la Magazin Istoric. Nu a avut conflicte majore cu familia mea și, înainte să devin conștient, s-a mutat, lăsînd în loc o altă redactoriță la Agerpres sau așa ceva, o anume Margareta Mihăilescu, fată de treabă care însă avea mici crize de isterie (arunca borcane după mîțele care nunteau pe terasa vilei). A plecat și ea, prin 1969 sau 1970, lăsîndu-ne în netulburată posesie. Ultimii chiriași abuzivi, de altfel normali, ocupau demisolul și au plecat de bunăvoie, părăsind un spațiu nepotrivit și pentru ei. 

Ulterior am cunoscut-0, ca  adult, pe traducătoarea Felicia Antip care nu uitase anii petrecuți în casa copilăriei mele și mă întreba, cît mai erau ei în viață, ce mai fac bunicul meu, longeviv, care o tratase cu deferență și cu împăcarea înțeleaptă cu soarta, și tatăl meu, care, deși mai tînăr, s-a stins înaintea ei. Acum s-a dus în lumea amintirilor și Felicia Antip. 

*


Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a scriitoarei și traducătoarei Felicia Antip.

Născută în 1927, la Focșani, a absolvit Facultatea de Filosofie la Iașidin Iași,a lucrat ca redactor la Agerpres (1950 – 1963), la „Lumea” (1963 – 1971), la Radio, la „Tribuna României” (între 1971 – 1984). Este autoarea volumelor„ Lumea din ziare” (Editura „Porto Franco” și Editura „Cartea Românească”, 1997), de natură memorialistică, și „Aventuri ale conștiinței de sine (Editura Hasefer, 2006)”, dedicat problemei identitare din opera unor mari scriitori evrei. Printre cărțile traduse se numără volume de Paul Auster și Elie Wiesel. S-a impus drept unul dintre cei mai importanți cronicari ai literaturii străine prin rubrica ținută timp de decenii în „România literară” (înainte de 1989) și în „Adevărul literar și artistic” (după 1990).Ultima lucrare se referă la poetul Mircea Ivănescu, un mare pot român. Acordarea, în 1999 a Premiului Fundaţiei „Gh.Ursu” publicistei, scriitoarei Felicia Antip, era o recunoaştere târzie a unor merite adeseori ignorate ale unei mari personaligtăţi. Motivaţia juriului se referea la promovarea gândirii critice ( şi nu numai de după 1989), a respectului pentru adevăr, ca şi combaterea tendinţelor naţionalist-şovine. Mai putem adăuga şi respectul exemplar pentru deontologia jurnalistului, invitaţia permanentă la dialog civilizat, la un nivel de educaţie şi cultură  In anul 2oo6, la editura Hasefer, apărea o carte demnă de a fi reţinută, o carte –reper „ Aventuri ale conştiinţei de sine”, semnată de Felicia Antip.. Este vorba de scriitori evrei faţă-n faţă cu destinul lor. Sunt analizate itinerariile unor scriitori de pe alte meridiane - Th.Lessing, Otto Weininger, Zygmund Baumann, A.Appelfeld, George Steiner, Paul Celan, Raymond AronSaul Bellow, Amos Oz, Ph.Roth, ş.a.


Prin dispariția Feliciei Antip lumea literară și publicistica românească suferă o dureroasă pierdere.

Fragment biografic reluat dintr-un text al scriitorului Boris Marian

Shakespeare, Richard III și Dragobetele

Tocmai în ziua de Dragobete, puțin prielnică tragediei, dar cu o vreme sumbră, am început să traduc una dintre cele mai întunecate piese ale lui Shakespeare. Iată primele ei echivalențe românești în versiunea mea. Ea urmează celor, pe care din păcate le găsesc puțin izbutite, realizate de Ion Barbu urmat de Romulus Vulpescu (1964) și, ulterior, Dan Duțescu.

William Shakespeare

  

Tragedia Regelui Richard al Treilea

cuprinzînd complotul trădător asupra fratelui său Clarence,

jalnica ucidere a nepoților săi nevinovați,

despotica-i domnie, cu toată curgerea detestabilei lui vieți

și mult meritata-i moarte,

precum tocmai a fost jucată de trupa Precinstitului Lord Șambelan.

GLOUCESTER:         S-a preschimbat a harţei noastre iarnă
                                    Prin soarele familiei York în vară
                                    Şi norii ce umbreau blazonul casei
                                    S-au îngropat în hăuri de oceane.
                                    Cununile ne înconjoară fruntea
                                    Arme tocite zac pe panoplii.
                                    Ne e schimbată vechea groază-n glume
                                    Şi marşul crunt în vesel cîntecel.
                                    Chipul ridat de luptă se destinse:
                                    În loc să-şi mîne calul cu armură
                                    Să vîre groaza în duşmani, petrece,
                                    Se zbenguie cu doamnele-n iatac
                                    Şi-ascultă glasul leşinat al scripcăi.
                                    Dar eu n-am trupul bun de ţopăială
                                    Nici chip frumos să-l mîngîi prin oglinzi.

                                    Eu nu pășesc fălos s-atrag privirea

                                    Zînelor care trec cu galeș mers.

                                    Eu sînt lipsit de formă arătoasă

                                    Că m-a-nșelat, făcîndu-mă, natura

                                    Schilod, neisprăvit, scos prea devreme

                                    În lume, jumătate nefăcut,

                                    Nearătos, diform că și dulăii

                                    Mă latră cînd adast în preajma lor,

                                    În țevăria fleșcăită-a păcii

                                    N-am cum petrece, fără doar privindu-mi

                                    Umbra în soare și să mă tot mir

                                    Eu însumi ce hidos sînt întocmit.

                                    Cum de amant nu-s bun, să țin cu vorbe

                                    Isonul ăstor zile fericite,

                                    Mă prind să fiu nemernic, să urăsc

                                    Plăcerile molcome ale vremii.

                                    Comploturi am țesut, turnătorii

                                    Cu profeții bețive, calomnii

                                    Și vise ca pe rege și pe Clarence

                                    Să-i fac să se urască. Dacă Eduard,

                                    Ca rege, va fi drept cît sînt eu fals,

                                    Ascuns, înșelător, Clarence va fi

                                    Băgat la cușcă strîmtă-n astă zi

                                    Că s-a prezis: prin litera de GI

                                    Neamul lui Eduard moartea-și va găsi.

                                    Vă scufundați în suflet gînduri, iată

                                    Că vine Clarence.

                                    Intră Clarence sub pază și însoțit de Barkenbury.     

                                    Zi bună, frate, de ce umblă garda

                                    În jurul tău?

CLARENCE:                                     Chiar majestatea-sa,

                                    Purtîndu-mi grija, i-a tocmit pe ei

                                    Să mă conducă imediat în Turn.

GLOUCESTER:         Dar pentru ce?

CLARENCE:                                     Doar că mă cheamă George.

GLOUCESTER:         Văleu, dar pentru asta nu ai vină.

                                    Ar trebui să-ți priponească nașii,

                                    Ori majestatea o avea de gînd                        

                                    Să te boteze iar în Turn. Dar spune-mi

                                    Care e treaba, Clarence? Pot afla?

CLARENCE:             Da, Richard, o să-ți spun cînd o să știu.

                                    Că nu știu încă, am aflat că lui

                                    Prin vise și preziceri îi veni

                                    În minte astă literă: de GI.

                                    Și-un vraci i-a zis: litera asta, GI,

                                    Progenitura lui o va stîrpi.

                                    Cum numele meu, George, începe-n GI

                                    A presupus că piază-rea i-aș fi.

                                    Și pentru jucării de acest soi

                                    A hotărît acum să mă închidă.

150 000 de vizitatori...

...Au trecut pe la acest blog (de cînd contorizez audiența).

Le mulțumesc și sper să mai revină uneori.

Uniunea Scriitorilor fără Casa Monteoru

Mediafax anunță că:

„Tribunalul Bucureşti a decis, în aprilie 2010, ca sediul Uniunii Scriitorilor din România - Casa Monteoru să fie restituit în natură moştenitorilor familiei Monteoru (Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, n.r.). Casa Monteoru, situată pe Calea Victoriei nr. 115, este clasată ca monument istoric de interes naţional în Lista Monumentelor Istorice din România. Decizia Tribunalului a fost atacată la Curtea de Apel Bucureşti. Pe 1 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul ca nefondat. Decizia este irevocabilă.”

Proprietarul actual al casei, Primăria Municipiului București, a pierdut-o prin lipsă de combativitate în procesul intentat de pretinșii proprietari de drept. Aceștia au obținut anularea donației făcute statului de către vagul lor strămoș. Instanța nu a ținut seama de principiul pe care îl știu și copiii: „ursuleț de catifea / ce se dă nu se mai ia”. Proprietarul a dat-o statului, iar urmașii lui de-a șaptea spiță au cerut-o fără nicio jenă înapoi, primind-o. Cînd Uniunea, care o avea doar în folosință pe 49 de ani, a intervenit în proces era prea tîrziu.

Probabil acest monument unic în felul său va fi supus demolării și în locul lui se va construi cine știe ce bloc profitabil. Legătura sentimentală a scriitorilor cu acest imobil face despărțirea dureroasă. Dar adevărul e că USR nu avea fondurile pentru renovare și întreținere decentă iar Primăria, sub mandatele a cel puțin cinci primari, a lăsat-o să se degradeze fără a bate măcar un cui. Mai mult, intențiile USR de a interveni măcar pe ici pe colo, au fost stopate pe motiv că e monument istoric. Acum monumentul va fi pus jos fără scrupule și, probabil, oglinzile celebrei „Săli a oglinzilor” vor fi vîndute cine știe pe unde, vreunui îmbogățit de tranziție să-și garnisească vila. 

Shakespeare - Henric al VI-lea, Partea a Treia. Ultima replică

După o activitate de 9 luni (în care am făcut şi multe alte lucruri) am încheiat azi traducerea uneia dintre cele mai interesante piese ale lui William Shakespeare cu care m-am întîlnit. Sînt mîndru şi bucuros că am dus la capăt cele 3300 de versuri, însoţite de 150 de note de subsol pentru care am studiat, între altele, dicţionare mitologice, planşe cu arme albe, hărţi şi planurile cîmpurilor de luptă, tabele genealogice. 

Există aşadar în română:

                                    Henric al VI-lea – Partea a treia

Tragedia adevărată a lui Richard, Duce de York, și moartea bunului rege Henric al Șaselea, împreună cu toată dihonia dintre cele două Case, de Lancaster și York, așa cum a fost jucată de nenumărate ori de slujitorii Preacinstitului Conte de Pembrooke.

Va apărea în volumul VII al seriei Shakespeare - Opere, ediţie coordonată de George Volceanov, Editura Tracus Arte.

Ultimul cuvînt l-a avut reîntronatul rege Eduard al IV-lea din casa York („curvarul Eduard”, cum îl numeşte un personaj) sub ochii fratelui său Gloucester (viitorul Richard al III-lea), gata să-l trădeze.

GLOUCESTER:      Iubesc copacul roditor și fructul

                                    Am să-l sărut, mărturisind iubirea.

                                    (aparte) La fel și Iuda și-a pupat stăpînul

                                    Strigîndu-i „Slavă!” chiar cînd îl trăda.

REGELE EDUARD: Mă odihnesc cu suflet împăcat,

                                    Cu frații iubitori, în pacea țării.

CLARENCE:             Cu Margareta ce ordoni să facem?

                                    Taică-su, Reignier, și-a lăsat Sicilia

                                    Ca și Ierusalimu-n seama Franței,                              

                                    Ca regele acesteia s-o țină.

REGELE EDUARD: Perfect. Pe mare-n Franța să se ducă!

                                    De-acum e timp, în fine, de serbări,

                                    Alaiuri triumfale, comedii

                                    Care distrează curțile regale.

                                    Trompete, tobe! Griji nu mai încapă

                                    Iar fericirea mea de azi să-nceapă.

O revistă nouă: Romanian Book Review

A apărut primul număr al publicației lunare Romanian Book Review, editată de Institutul Cultural Român. 

Revista – editată în limba engleză - are drept scop popularizarea aparițiilor de toate genurile de pe piața editorială românească, adresîndu-se publicului din străinătate, ca și potențialilor editori și traducători de volume în alte țări. Revista apare lunar în 12 pagini full color și se difuzează gratuit prin rețeaua Institutului Cultural Român din străinătate. Editorialul inaugural este semnat de președintele ICR, profesorul Andrei Marga.

Revista va fi prezentată public printr-o lansare ce va avea loc la sediul ICR, marți 19 februarie 2013, ora 13.

Replica Uniunii Scriitorilor la un articol din ziarul Adevărul

În Adevărul de weekend a apărut un articol care se referă la membrii Uniunii Scriitorilor din România și la pretinsa lipsă de valoare a unora. Tendențios, articolul nu vorbește de marile valori sau de valorile recunoscute unanim ale USR ci se leagă de cîțiva veleitari pătrunși regretabil în USR. Reproduc mai jos replica USR redactată de Nicolae Prelipceanu. 

Deși relativ surprinzător (președintele USR Nicolae Manolescu este el însuși editorialist la Adevărul),  articolul nu e lipsit de sens pentru că el arată clar o anumită intenție. Cine va profita de minimalizarea, chiar terfelirea imaginii USR: editorii care nu vor să plătească timbru literar, refuzații premiilor Uniunii și cei cărora li s-a refuzat calitatea de membru, organizîndu-se apoi în diferite ligi vindicative și „rivale”, marii oportuniști care, așa cum se citează în replica de mai jos, au condus la vremea lor USR fără a lăsa nicio urmă sau chiar devalizînd-o și acum au trecut în „opoziție” față de ea. Tinerii „furioși” (furie pe bani mulți) care afectează a nu avea nevoie de uniune. Pentru că nu sînt (încă) interesați de pensie și „serviciile” plătesc oricum mai bine.  

*

„O clară încercare de manipulare

            În numărul trecut al publicaţiei Adevărul de weekend se dă o mare importanţă unui subiect legat de Uniunea Scriitorilor din România, care ar fi fost „cotropită de impostori”. Justificarea acestui atac ar fi că pensionarilor membri ai USR li se acordă de către stat o bonificaţie de jumătate din pensie, dar nu mai mult de două salarii minime. Amănunt care i-a interesat, desigur, pe mulţi dintre cei care şi-au făcut cereri de intrare în USR, dar, dat fiind că USR are propriile sale criterii de primire a noilor membri, rezultatul nu a fost întotdeauna cel scontat. Există, fireşte, probabil, şi destui impostori pătrunşi în USR printre filtrele care li s-au pus, şi anume aprobarea de către o filială, trecerea printr-un concurs de dosare (cuprinzând volumele editate, recomandările unor membri consacraţi, cronici şi recenzii la cărţi) în faţa unei comisii de validare şi abia apoi confirmarea primirii în Uniune de către Consiliul USR.

Trebuie să se ştie de la început că USR nu este asociaţia scriitorilor geniali, ci a unor scriitori care-şi exprimă dorinţa de a face parte din aceasta. E drept, alături de  Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Eugen Simion, ca să cităm doar câteva nume consacrate, fac parte din USR şi scriitori mai puţin cunoscuţi în media noastră brusc interesată de soarta lor, ba chiar, cine ştie cum, şi cei citaţi de ziarul respectiv.

În ce priveşte citatele scandaloase oferite cu dărnicie publicului, dacă ziaristul dorea să fie corect ar fi trebuit, poate, să ofere şi contraponderea lor, din opera unor scriitori de suprafaţă. Lăsând la o parte faptul că nici nu ştim dacă, de pildă, citatele scabroase alese de Adevărul de weekend sunt extrase din volume pe care scriitorul respectiv, în necunoştinţă de operă a americanului comparat cu Henri Miller, le  tipărise şi le introdusese în dosarul de primire al acestuia în USR. Apoi, oricând şi oriunde se vor putea găsi nişte marginali pe care ziaristul sau cel interesat să-i ia drept exemplu pentru a-şi demonstra ipoteza dinainte formulată. 

Cât despre primirile din ultimii ani, a fost reînfiinţată stagiatura tocmai pentru a-i descuraja pe cei al căror singur scop când cereau să intre în USR era jumătatea de pensie în plus, acordată de stat creatorilor. Pentru o corectă informare, USR are filtre de primire dintre cele mai aspre, în comparaţie cu celelalte uniuni. În USR, condiţia celor două cărţi publicate este necesară dar nu neapărat suficientă, existând şi cazuri de autori cu zece cărţi publicate, care nu au acces în uniune din cauza calităţii îndoielnice a literaturii practicate în acele cărţi.

E destul de pilduitor faptul că un scriitor care a fost cândva vicepreşedinte ale USR, şi l-am numit pe dl Florin Iaru, care, atunci, era de negăsit la uniune, nelegându-şi numele nici de cel mai mic proiect al USR din anii când primea salariul de vicepreşedinte, atacă absenţa preeşdintelui actual care, chiar stând mult timp la Paris, este prezent la sediul USR de fiecare dată când este nevoie, în afara comunicării directe, de fiecare zi, cu cei dela sediu.

Cât despre scriitorul ”despre care se vorbeşte”, sau aşa crede domnia sa, pentru că e tradus, cu subvenţii ale statului român, prin ICR, în nu ştiu câte limbi, acesta nu este cel mai bun exemplu de abţinere de intrare în USR. Alţi scriitori din aceeaşi generaţie, traduşi şi ei în mai multe limbi, sunt membri ai USR. Iată câteva nume de notorietate: Marta Petreu, Petru Cimpoeşu, Ioan Es Pop, Ion Mureşan, Florina Ilis, autori ale unor cărţi care au făcut vâlvă în viaţa literară din ultimii anii. Cum, probabil, opiniile lor ar fi fost mai moderate, nu au fost convocaţi la ancheta ziarului. E de toată evidenţa că alegerea celor intervievaţi a fost făcută de către ziarist, sau ziarişti, că semnează doi, cu grijă, ca şi în cazul citatelor, în scopul clar de a demonstra ceva dinainte stabilit. Este, deci, vorba de o clară manipulare prin presă, metodă deja obosită de anchetele de alt tip şi pe alte subiecte, manipulare care poate servi cuiva. Cui?

Nicolae Prelipceanu

Director de imagine al USR”

După Marin Preda. Moromeții III. Țugurlan – a treia chestiune

Moromeții III. Țugurlan – a treia chestiune

                                                „Trei chestiuni rezultă din ce-a zis Țugurlan”

                                                                                    Ilie Moromete

Anul trecut, Țugurlan a avut 20 de găini. De la obște, au ieșit din ouă 40 de pui. Patru i-au dat lui Țugurlean să-i crească. S-a bucurat omul.

Anul ăsta, Țugurlan are 20 de găini. De la obște, au ieșit din ouă 80 de pui. Cinci i-au dat lui Țugurlean să-i crească. S-a bucurat omul și mai tare. Cinci mai mare ca patru.

A treia chestiune: Anul trecut, Țugurlan a avut 20 de găini. De la obște au mai venit patru,  pînă în primăvară au murit 16. Anul ăsta?

Revistele literare. Moarte lentă sau subită?

„Revistele literare în faliment din cauza unui cazinou”

Așa titrează un cotidian în ediția sa de azi. Găsiți aici articolul.

Autoarea, Monica Andronescu, a intervievat cîțiva scriitori și realizatori de reviste (Nicolae Manolescu, Nicolae Prelipceanu, Marta Petreu, Dan Mircea Cipariu și subsemnatul), realizînd o radiografie destul de exactă a tristului fenomen al dispariției (pe cale de a surveni) a revistelor literare, în special a celor ale Uniunii Scriitorilor.

Din cele spuse de mine autoarei, nu s-au regăsit cîteva chestiuni importante. De aceea nu îmi place să dau interviuri/declarații la telefon, dar nu aveam cum altfel. Le precizez aici:

1. Articolul 35 din legea bugetului pe 2013 - citat în altă postare - care schimbă totuși, mai spre alb, neagra percepție. Mă mir că autoarea nu l-a menționat pentru că și l-a notat cu atenție.
2. Sprijinul Consiliilor județene și municipale. Am accentual în dialogul nostru rolul unor consilii (Alba, Iași) și primării (a Sectorului 2 București pentru Luceafărul de dimineață este vital).
3. Deschiderea (mai voită, mai forțată) a acestor publicații spre mediul virtual și faptul că ele pot fi totuși citite, măcar așa, din orașe în care nu au nicio șansă de a ajunge pe suport de hîrtie.
4 NECESITATEA ABSOLUTĂ pentru cultura română vie ca revistele de cultură, nu doar literare, să existe, în condiții oricît de grele, cu oricîte sacrificii, chiar prin voluntariatul celor care le editează și cu aportul, oricît de mic, al unor sponsori conștienți de ce ar ajunge cultura fără ele. 

Aplic prezumția de nevinovăție și nu vreau să sugerez că autoarei articolului nu-i convine că mai există sprijin pentru revistele literare, sau nu-i convine de la cine este primit acesta. Oricum ar fi, e bine că a apărut articolul pentru ca numitul sprijin să se multiplice. Înzecit, însutit...

Primiți cu bugetul? Ne dați sau nu ne dați?

Parlamentul a votat legea bugetului și bugetul însuși pe anul 2013.

Un articol din lege merită citat și dă speranțe celor ce (mai) scriu:

Art. 35. – În bugetul Ministerului Culturii, la capitolul 67.01 „Cultură, recreere şi religie”, titlul 20 „Bunuri şi servicii”, în temeiul Legii nr.186/2003 privind susţinerea şi promovarea culturii scrise, republicată, cu modificările ulterioare, sunt cuprinse şi sume pentru susţinerea editării de reviste şi publicaţii, care pot fi utilizate pentrufinanţarea categoriilor de cheltuieli prevăzute la art.4 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.245/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pentru revistele şi publicaţiile culturale aprobate prin ordin al ministrului culturii, pe baza contractelor încheiate cu uniunile de creatori beneficiare, cu revistele şi publicaţiile culturale. (subl. mele)

Pe scurt, Ministerul Culturii s-a ales cu 0,47%, iar ICR cu 0,03%. Dar orice rectificare aduce o speranță. O imagine (și) grafică a bugetului poate fi găsită pe internet aici. În ea fiecare vede cît de mic îi este pătrățelul. Se știe însă că, deși contează cîți bani ai, e important și pe ce-i dai. Spor la cheltuit!

Richard al III-lea - descoperit!

O știre care consider că mă privește (in)direct, oricum m-a emoționat. Presa anunță:

„Scheletul dezgropat în urmă cu cîteva luni dintr-o parcare din orașul Leicester (centrul Angliei) aparține regelui Richard al III-lea. În urma testelor ADN, "concluzia Universității din Leicester este ca, dincolo de orice îndoială, scheletul exhumat în luna septembrie 2012 este al lui Richard al III-lea, ultimul rege din dinastia Plantageneților", a declarat Richard Buckley, șeful echipei de cercetători. Ramășițele regelui Richard al III-lea vor fi îngropate în catedrala orașului (în 2014 n.m.).

Arheologii au descoperit în septembrie 2012 capela în care a fost îngropat regele, mort în bătalia de la Bosworth, în apropiere de Leicester, în 1485. Capela a fost demolată în secolul al XVI-lea și localizarea sa exactă a ramas necunoscută (pînă în 2012 n.m.).

Corpul bine conservat prezenta cîteva detalii esențiale: capul de metal al unei săgeți a fost găsit între vertebre. Partea din spate a craniului era spartă, aparent în urma unei lovituri cu o lamă de oțel, iar scheletul prezenta malformații ale coloanei vertebrale, provocate de o scolioză severă și perfect compatibile, conform experților britanici, cu descrierea regelui datînd din perioada în care acesta trăia”.

Așadar, nefericitul fiu al lui York, duce de Gloucester, apoi rege, ultimul rege al Angliei mort în luptă, a fost nu doar săgetat între vertebre ci și cu capul spart, poate de îndepărtatul său văr, „cucernicul” Richmond, care îi va urma la tron ca Henric al VII-lea, primul din dinastia Tudor. După aceea l-a mai stigmatizat și Shakespeare, trăgînd spuza pe turta lancasterienilor din care se trăgea regina „sa” Elisabeta I. De altfel Henric VII l-a executat pe ultimul Plantagenet, fiul lui Eduard IV în 1490.

Deși - acum dovedit - cocoșat, Richard era inteligent și viteaz, bun legiuitor. Dintre crimele atribuite lui niciuna nu e dovedită istoric: nici uciderea lui Henric VI în 1471, apoi a fraților săi Eduard  IV și George, duce de Clarence, nici a nepoților nevîrstinici, fiii lui Eduard. Cum sugerează Shakespeare. Cel mult pe Al Doilea Duce de Buckingham l-a lichidat, deși nu cu mîna lui, condamnîndu-l la moarte pentru trădare în favoarea lui Richmond.

Richard nu a domnit decît doi ani și a murit la nici 33. Asta după ce a guvernat nordul Angliei sub domnia fratelui mai mare Eduard și așteptînd 12 ani să ajungă la tron (1471-1483). Dacă era avid de putere, putea unelti mai devreme. Cum Clarence murise și nepoții lui fuseseră declarați bastarzi prin căsătoria ilegală a lui Eduard, care fusese efectiv bigam, cu Anne Woodwille în 1483 Richard era îndreptățit să ia tronul.  Despre bravura lui, cu atît mai lăudabilă pentru un ins diform, chiar Shakespeare mărturisește, prin cuvintele lui York, tatăl lui Richard:

                        De trei ori Richard și-a tăiat potecă

                        Printre dușmani, spre mine, și-a strigat:

                        „Curaj, pînă la capăt, tată”. Eduard

                        La fel, hangerul lui era spoit

                        Cu sînge proaspăt pînă la prăsele.

                        Cînd și cei mai hîrșiți ni s-au retras,

                        Richard  striga: „Să nu cedați un pas!”

                        „Coroana sau cavoul glorios!

                        Un sceptru sau un loc de veci doresc!”

                                                                                                     (Henric VI, partea a III-a, I. 4)

Dacă pe scenele lumii, inclusiv pe cele românești în traducerea mea, Richard va fi prezentat în culori sîngerii-întunecate, măcar trupul lui să se odihnească în pace într-o catedrală și nu sub o parcare.

*

„On 4 February 2013, the University of Leicester confirmed that the skeleton was beyond reasonable doubt that of King Richard III. This conclusion was based on DNA evidence, soil analysis, and dental tests, as well as physical characteristics of the skeleton which are highly consistent with contemporary accounts of Richard's appearance.”

În imagine, catedrala din Leicester care-l va adăposti pe Richard al III-lea. Sper să ajung să-l vizitez cîndva. 

Două curiozități de la Paris

La Paris, în afară de arterele late, cît Champs-Elisées, mai sînt și străzi înguste. Dar cît să treacă un motan care pescuiește, e loc!
Rue du chat qui peche.
Pe lîngă Fîntîna Saint-Michel.

Din exemplarele metrului-etalon, din care s-au pus în locuri publice 16 bucăți ca să se încurajeze trecerea la sistemul metric, au rămas numai două.
Acesta e unul dintre ele, pe un perete al Tipografiei Senatului.

Parisul vesel

            O misiune culturală importantă m-a făcut să văd, pentru prima dată la cei peste 50 de ani pe care îi am, Parisul. N-am reușit să intru în vreun muzeu dintre cele atît de vestite, fiind prins în întîlniri de dimineață pînă seara, dar acestea au avut avantajul că, fiind fixate în locuri diferite, depărtate între ele, mi-au oferit prilejul să văd - din mers -majoritatea edificiilor cunoscute din filme (chiar și de animație) și cărți, locurile de prestigiu amintite de prozatori și dramaturgi, cîntate de poeți. Mereu sub un cer foarte schimbător din care cădea ploaie măruntă sau torențială, grindină chiar, sau pe care se arăta un soare primăvăratic.

            Totul mi s-a părut extrem de familiar și foarte frumos, încărcat de un lirism special, tulburat totuși de lipsa timpului de a mă opri și de senzația că am ajuns prea tîrziu, precum în poemul lui Tudor George pe care mi-l aminteam fragmentar:

            E foarte greu să regăsești Parisul

            Cînd altfel l-ai visat o viață-ntreagă.

            Nici el nu-i El, nici visul tău nu-i Visul...

            Am regretat că, văzînd aproape toate podurile, l-am ratat tocmai pe Mirabeau în legătură cu care l-am tradus, în adolescență, pe Apollinaire:

            Sub Podul Mirabeau

            E Sena curgătoare

            Și dragostea. (...)

            Vină noaptea,

            Ceas sune-acu’

            Zilele trec

            Și eu nu.

            La încheierea zilei de lucru, după ora 10 seara, cînd ne adunam zdrobiți pe vreo terasă încălzită să tragem concluziile zilei și să fixăm planul pentru următoarea, orașul abia se anima. Eram sigur că se va petrece acolo pînă în zori în sunetele pianului ori saxofonului, dar nu aveam timp decît să mă conving de adevărul unei maxime a lui Păstorel: „În Franța nu există vin prost”. Și să mă grăbesc să prind cîteva ore de somn.

            Față de Viena, revăzută de curînd, cu tot aerul ei imperial, Parisul mi s-a părut mai vesel, mai  romantic și mai cald, chiar și sub lapoviță și nori întunecați.

Sus: Turnul Eiffel văzut de la etajul 5, peste Piața Școlii Militare.

Jos: Catedrala Notre Dame, la 850 de ani, se ține mai bine decît mine la 50.